citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

- Adică, vrei să spui că te consideri un Victor Petrini
neînţeles de femei! De aceea mi-ai trimis volumele și
dedicaţia?
- Nu un Petrini, doar un om peste care au trecut vremurile.
A pornit cu mult entuziasm, dar s-a împotmolit.
Mă judeci, e firesc, dar vezi numai aparenţele, ambalajul.
Într-adevăr arăt a om pedant, îngrijit și calculat. Așa am
învăţat de mic, să mă îngrijesc și să mă respect singur. Tata,
Dumnezeu să-l ierte, mi-a tot spus: ai grijă tu de tine și nu
te lăsa în seama altora! Am fugit de la ţară ca să cuceresc
orașul și să-mi fac un rost. N-am mai vrut să pasc gâștele
și cârlanii, pentru că îmi mergea mintea la învăţătură. Am
făcut liceul și apoi am venit aici la facultate. Și am rămas,
că am tras tare. Dar m-am lăcomit și am pierdut. Am lăsat
catedra universitară pentru bani mai mulţi la o editură,
dar m-am înșelat. Apoi a venit fuga băiatului în RFG.
Am sperat să-l recuperez, dar toate s-au prăbușit odată cu
avalanșa care a căzut acolo peste el, în munţii Bavariei. A
căzut și peste mine odată cu moartea lui, fiind scos de la
editură și rămas veșnic suplinitor pe la diverse școli și licee.
Noroc că am rezultate și sunt nevoiţi să mă ţină. Mai
trăiesc din rezultatele, din succesele lor… Că despre ale
mele… Noroc că am reușit la timp, încă de la catedra universitară,
să încep un doctorat, dar să-l și termin. Asta a
contat și contează la echivalarea gradelor didactice și implicit,
la salar. Recunosc că am devenit un comod. Nu pozez
în victimă a societăţii, dar simt că am obosit, sunt ani
mulţi în urmă și tot mai puţini înainte. Ai să vezi și tu!
Mihaela îl fixase cu privirile încă de la începutul confesiunii
sale. Simţea cum îi dispare aura aceea de profesor
distant și atotștiutor, rămânându-i în faţă un om dezarmat
care caută înţelegere.
- Bine, Aurele, așa-i viaţa. Cu suișuri și coborâșuri. Tu
dai vina pe ceilalţi că nu te înţeleg, nu comunică cu tine.
Dar tu? Soacra, ca soacra, e alta generaţie dar tu cu soţia
ta cu Otilia? Mai ales că am cunoscut-o și e o femeie atât
de blândă și amabilă, ce-i drept are o anume tristeţe, melancolie…
presupun că n-a fost așa de la început, de când
aţi început să vă iubiţi… A propos, chiar câţi ani de căsătorie
aveţi?
- Am împlinit deja 30, spuse el încet.
- 30! O viaţă de om. Și de când s-a schimbat, nu mai
comunicaţi? De când v-a părăsit fiul, presupun?!
- Ai dreptate.
- Și nu-i firesc? E doar mamă! Ce poate fi mai dureros?
- Da, dar și eu îi eram tată. Era și al meu, l-am iubit și
eu. Și pe mine m-a lăsat, pe mine nu m-a durut?
Mihaela stătea în cumpănă. Fiecare din ei avea dreptate.
Ea n-a avut parte de așa ceva, dar încerca să-i înţeleagă,
să o înţeleagă pe Otilia.
- Și totuși, n-ai încercat o reapropiere, să o cucerești
din nou? Că e comod să te lamentezi și victimizezi.
- Gândește-te că trăim de o viaţă împreună. Ne știm fiecare
gest, dar dânsa și-a creat o altă lume în care eu sunt
doar un tolerat, poate o amintire, un accesoriu. Cred ca
s-a și dereglat puţin.
- Ascultă Aurele, sări dânsa, să nu mi-o faci și nebună
pe nevastă-ta, că am mai văzut eu din aceștia, care-și îmbracă
nevasta în toate păcatele lumii, numai să arate bine
în faţa alteia!
- Stai, nu spune vorbe mari, mai ales că nici n-am gândit
la așa ceva. Dar, din când în când întreabă dacă n-a
scris sau telefonat Cristi?... Ea se amăgește că el n-a murit,
doar se ascunde. A venit și cu ideea că a citit ea undeva, că
serviciile secrete, recrutează astfel agenţi… Stă tot timpul
la fabrică spunând că acolo e o altă lume, acolo Cristi n-a
fost niciodată, dar acasă îl vede mereu… Ce să mai zic? Și
mie mi-e dor de el, de Cristi! Dar timpul trece și alungă
până și amintirile… Eu, poate stând între copii, atât de
tineri, așa cum era Cristi când nu s-a mai întors, mă iau
cu ei, îl simt în ei și-mi trece… Vezi tu, Mihaela, fac 55
de ani, sunt un pedant, cum ai spus, par un om împlinit,
dar știi ce-mi lipsește? Dragoste… Poate ca și lui Petrini!
S-a lăsat un moment de liniște între ei, deși rumoarea
restaurantului nu se prea domolise. Numai orchestra, taraful
de jos, luase pauză. Ospătarul s-a apropiat și i-a întrebat
dacă mai doresc ceva. Instinctiv amândoi s-au uitat
la ceasurile de la mână. Nici nu și-au dat seama când s-au
scurs minutele, aproape doua ore.
- Te rog, Mihaela, promite-mi că vom mai prânzi
împreună.
*
Și-au promis să se întâlnească, chiar duminica următoare,
dar n-au reușit. Mai întâi a fost ea ocupată, apoi a
avut el parte de o răceală rebelă, un fel de gripă, pe care
n-a vrut să o transmită și la alţii. Așa a trecut aproape o
lună, mai precis patru duminici, până s-au revăzut. Au reușit
de două ori să vorbească la telefon. Lui îi venea greu
pentru că acasă receptorul avea derivaţie în bucătărie, că
mama Luiza să răspundă, când mai tinerii nu erau acasă,
dar ea era un dispecer curios, ca mulţi bătrâni. Ori Aurel
vroia să treacă în ochii ei ca un om deschis, fără convorbiri
telefonice strict confidenţiale.
S-au întâlnit tot la ,,Carul cu bere”. Au avut șansa să
găsească liberă aceeași masă retrasă, sub bolţi. Doar meniul
comandat a fost altul, preferând o supă de casă, specialitatea
bucătarului șef, și câte o tochitură tradiţională.
S-au gândit mult fiecare în parte, la cele ce au discutat. Și
și-au pregătit alte subiecte.
- Mai întâi, să te iau cu domn profesor ca la început,
când te așteptam în holișor, cu emoţii , ca să vedem dacă
te conving să ne accepţi mai bine zis pe Magda, la meditaţii.
Ce aer distinct și distant aveai?!...
- Aparenţe, aparenţe, dar nu pentru toţi. Știi că mi se
spune și Lordul, poate pentru asta. Dar acum, faţă de tine,
Mihaela, sunt doar un plebeu… Pe Mihaela a pufnit-o râsul,
dar discret.
- Ce sobri eram și acum ne tutuim!... Dar, să lăsăm
acum amintirile acestea, Aurele. Spune-mi ce șanse are
Magda? Dar, cinstit, fără floricele…
Știa că va trebui să abordeze și acest subiect. Era luna
mai spre sfârșit, iar în iulie, în toiul verii, urma bătălia cea
mare. Ca urmare a ajuns, cu încă doua candidate, la testele
finale, au început tezele scrise pe subiecte care s-au dat
ori s-ar putea să le cadă în sesiunea care-i aștepta.
- Să știi că Magda e fată silitoare, deși parcă nu o face cu
prea mult entuziasm, dar are șanse, o văd studentă. Mai
e și ceea ce se cheamă baftă. Știi deviza latinizată: Nihil
sine baftă!, în locul celei regale: Nihil sine Deo! Adică, pici
exact pe subiectul care-ţi place să fi dormit bine în ajun, să
48 HYPERION Beletristica