citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

ei – mai ales pe cel mai mare, acela care nu s-a însurat niciodată
– și apoi hotăra totul ea.
El, bunicul, era cumsecade, bun ca pâinea caldă, și râdea
mereu. Pe copii – și mai apoi pe nepoţi și pe strănepoţi
– i-a luat mereu pe lângă el și râdea și glumea cu dânșii,
chiar dacă bunica nu voia. Ea spunea: „Ia biciul” și cândcolo,
noi nepoţii, îl mai biciuiam un pic pe el. Nu l-am văzut
mânios nici măcar o dată, nici măcar un reproș; te privea
și gata, dar și atunci te privea cu blândeţe. Executa bucuros
tot ceea ce spunea ea, iar dacă cineva, întâmplător,
chiar și atunci când eram deja în Agro Pontino, se ducea
la el să-i ceară o părerea într-o chestiune oarecare, el întindea
mâinile înainte: „Ah, întrebaţi-o pe ea”.
Ea, în schimb, hotăra totul fără ca măcar s ă-l consulte,
chestiile respective i le spunea după aceea, iar dacă vreunul
din copii încerca să avanseze o îndoială – „Dar tata?
Ești sigură că tata n-o să zică nimic?” – „Ah”, spunea dânsa,
„îl cunosc eu”.
N-aș vrea însă ca dumneata să mă fi înţeles greșit, poate
că nu m-am exprimat destul de lămurit: bunicul meu
nu era un domnișor sau o cârpă de șters picioarele. Pur și
simplu ei doi erau fericiţi așa. Închipuie-ţi că, în cele din
urmă – în 1952 –, într-o dimineaţă, bunica s-a trezit ca de
obicei, dar a văzut că el nu se scoală, ci rămăsese în pat să
lenevească. Atunci s-a uitat la el cu sprâncenele ridicate ca
și când i-ar fi zis: „Ce mai aștepţi?”.
El a spus: „La drept vorbind, nu mă simt prea bine. Mai
rămân în pat”. Și nu s-a mai ridicat, iar douăzeci de zile
mai târziu, într-o seară, ea s-a așezat lângă dânsul și el i-a
zis, cu un glas stins: „Ce frumoasă ești”.
Ea a răspuns: „Nu, dragule: tu ce frumos ești”, iar el, puţin
după aceea, a murit.
Ea umblase încoace și încolo, în sus și în jos pe scări
în acele douăzeci de zile, ca să se îngrijească de el ca de
un copil și după ce a murit a vrut să-l spele și să-l îmbrace
ea, iar a doua zi, la înmormântare, s-a ţinut dreaptă toată
ceremonia – până la cimitir –, dreaptă și fără să verse o
lacrimă. Seara, însă, după ce ne-am întors acasă, s-a băgat
în pat și nu s-a mai ridicat, iar douăzeci de zile mai târziu
a murit și ea.
Fapt este că, după ce s-a însurat, bunicul s-a apucat să
trăiască și el ca un ţăran. Să fi avut vreo douăzeci și doi de
ani. Mai întâi a stat acolo cu ei – cu fraţii nevestei – inclusiv
ca să capete exerciţiu, ca să spunem așa, deși să capeţi
exerciţiu ca ţăran e mai ușor de zis decât de făcut, trebuie
să te naști pe pământ, iar dacă nu te-ai născut acolo nu vei
avea niciodată suficient exerciţiu, nu vei ști niciodată carei
momentul potrivit pentru sădit sau pentru cules, trebuie
să te uiţi la ceilalţi și chiar în mișcări vei fi mereu un pic
șovăielnic; și poate că de asta el s-a încrezut întotdeauna în
ea. După doi sau trei ani au hotărât să plece și să locuiască
singuri. Ea stătea mereu să-și asculte fraţii, dar de locuit
voia să locuiască singură, pe cont propriu, cu familia ei.
Ca s ă n-o mai lungim, au luat în arendă câteva terenuri la
Codigoro, mai aveau și câteva văcuţe primite de la fraţii ei
și mai se duceau să lucreze și în afară, cu ziua, ca pălmași,
iar din când în când, dacă se nimerea, bunicul mai făcea
câte un drum cu căruţa, fiindcă oricum la ţară conducea
bunica. Apoi, an după an, copiii apăreau și creșteau, deveneau
și ei forţă de muncă și se mai luau în arendă și alte
pământuri.
Oricum, atunci – în 1904 – bunicul tocmai trecea întâmplător
prin Copparo într-unul din drumurile lui. Era
în căruţă și transporta niște vin cu ridicata, toate butoiașele
fiind legate unul peste altul. La un moment dat, a văzut
cum lumea se îmbulzea. Era o manifestaţie a muncitorilor:
muncitori cu ziua de la asanările ferrareze, săpători, zilieri,
terasieri. Iar el l-a zărit la o mică tribună pe Edmondo Rossoni,
care striga și gesticula.
„Ia să stăm și să-l auzim un pic pe Rossoni” și-a zis bunicul,
fiindcă el îl cunoștea pe flăcăul acela înalt și uscăţiv,
o pată de culoare care acum, peste piaţa din Copparo,
părea un nebun. Era din Formignana, ba chiar din Tresigallo,
acel cătun din trei case și o bisericuţă unde locuiau
și cumnaţii bunicului. Tatăl său lucra ca terasier – din aceia
care săpau canalele cu braţele goale –, ridica malurile.
Mama sa era din Comacchio și pleca să lucreze cu ziua, la
curăţat orezul și la prășitul grâului. Bunicul îl văzuse pe
când era un puști, între ei fiind o diferenţă de opt sau nouă
ani. Acum, Rossoni avea vreo douăzeci, iar bunicul aproape
treizeci, fiindcă era din ’75 – 1875 – și, la treizeci de ani,
avea deja o grămadă de copii: pe Temistocle, născut imediat
în ’97, apoi o fată în ’98, în ’99 unchiul Pericle, 100 l-au
sărit, în ’1 unchiul Iseo, în ’2 o fată, în ’3 încă o fată și în ’4,
cum am mai spus, unchiul Adelchi.
Oricum, bunicul l-a văzut pe Rossoni cu jacheta, cămașa
și fundiţa de student și s-a apucat să-l asculte din spatele
tuturor muncitorilor. Pesemne cu câteva zile în urmă
– într-un loc numit Buggerru, din Sardinia – soldaţii deschiseseră
focul asupra minerilor aflaţi în grevă și uciseseră
trei. Sau cel puţin așa spunea Rossoni. Dar, ca și când asta
n-ar fi fost suficient, câteva zile mai târziu, la Castelluzzo,
în Sicilia, carabinierii deschiseseră focul asupra unei
asociaţii a ţăranilor, omorând doi și rănind zece. „Ei nu”,
era de acord bunicul, „asemenea lucruri nu se fac. Adică
ce, nici s ă protestez n-am dreptul?”. Nu, nu aveai dreptul.
Acum, să fie limpede că bunicul nu era nici el picat din
lună. Știa și el cum merg treburile în lumea asta. Era căruţaș
și nu avea neapărat o idee politică propriu-zisă, el știa
că există și au existat mereu bogaţi și săraci și că n-ai ce-i
face, e zadarnic să-ţi treacă prin minte tot felul de idei bizare,
mai bine te resemnezi și cu asta basta. Dar când cuiva
îi ajunge cuţitul la os și nu se mai descurcă să-și întreţină
familia și te roagă pe tine, care ai de toate, să-i oferi de lucru
ori s ă-i plătești un bănuţ în plus, tu nu poţi să deschizi
focul asupra lui cu carabinierii și cu soldaţii: „Cum Maica
Domnului?” spunea bunicul în sinea lui.
Dar chiar în momentul acela au sosit soldaţii. La
Copparo. În piaţă. Cu gărzile regale și comisarul siguranţei
publice. În timp ce vorbea Rossoni. Și voiau s ă-l facă
să tacă: „Aceasta e o manifestaţie neautorizată, dumneata
ești arestat, împrăștiaţi-vă”. Și atunci au început loviturile
și panica. Bunicul a rămas lângă șoproane – uluit – să privească
din căruţă. Din spatele muncitorilor.
O învălmășeală de nedescris. Prăfăraia – doar nu exista
asfaltul –, urlete, ţipete, apoi împușcăturile și oamenii
care fugeau încoace și încolo și, chiar în timp ce bunicul
își ridica de-acum biciușca pentru a-i spune grabnic calului
„Dii, dii, s-o ștergem și noi”, i-a picat în căruţă, ivinduse
ca Moise dintr-un nor de praf, dar cu un stol de gărzi
care fugeau după el nădușind, i s-a ivit și i-a picat, „Pleosc”,
în căruţă Rossoni, ţipând și dânsul: „Scapă-mă, Peruzzi,
scapă-mă!”.
136 HYPERION Universalis