citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Alberto GARCíA-TERESA
Trebuie să cucereşti lumea cu dinții
Trebuie să cucerești lumea cu dinții.
Trebuie să-ți arăți colții, să-i ascuți,
și să-i împlânți cu îndârjire și furie.
Trebuie să cucerești lumea cu dinții;
cu mușcături uscate și intense,
de os pur și luminos.
Înghițind cu inima flămândă.
Trebuie să ocrotești lumea cu dinții.
Trebuie să dansezi printre scrâșnete de spadă;
iar spadei să i te-arăți cu pieptul gol.
Trebuie să trăiești stând mereu de gardă,
ocrotind viața corp la corp,
ocrotind viața față-n față.
Trebuie să ghicești viața cu dinții.
Trebuie să dezgropi din nisip stelele,
să desenezi urme de curcubeu cu degetele
tocite de rutină, de trudă și plictis.
Din cuget trebuie să gonești negurile,
cu strigăte de tăcere și de conștiință.
Trebuie să te afunzi în lume cu dinții.
De umbre trebuie să fugi cu zgomot,
cu vuiet de idei și de cuvinte.
Trebuie să fugi cu zgomot
cu bătăi de tobe din pasiuni și fapte,
cu pumni de hohote.
Trebuie să ataci viața cu dinții;
pășind în penumbrele precare,
pășind aproape de hiene și putere.
Nu ceda în fața terorii, a ignoranței.
Privirile acide către mâine înalță-le.
Trebuie să mângâi viața cu dinții;
timpul furat zi de zi smulgând,
între salariu și serviciu îmbrățișând,
tandrețe dăruind și cu pietre lovind.
Trebuie să cucerești lumea cu dinții.
Trebuie să cucerești lumea cu dinții.
Un economist
Un economist nu știe mânui un curcubeu.
Nu înțelege bătaia aripilor de albină,
ori țipătul scandalos de pescăruș,
nici ce păstrează puii-n vizuină.
Melcul îl neliniștește,
când pe tulpina verde, în rouă îmbibată,
indiferent se dezmorțește.
Dar și murmurul râului ce clipocește,
stelele care inundă o eclipsă,
al tău surâs ori o mână-ntinsă,
îi frământă tulburatul chip.
Un economist memoria nu o ascultă,
și nici bătaia inimii n-o ia în seamă.
Frumusețea n-o știe căuta-n tăcere
în zvâcnirile ce-ntâmpină cu plăcere
lumina, vântul, bucuriile.
Un economist încă tot caută fără șovăire
Moneda cu care viața să o cumpere.
„Mi-e foame”
„Mi-e foame”,
spunea pruncul, abia cu-un gângurit,
și îl hrăneau cu măr cu biscuit.
„Mi-e foame”,
spunea nervos în adolescență,
și îi fierbeau orez cu pipote.
„Mi-e foame”,
spunea adultul cu exigență,
și îl săturau cu fripturi și tocăniță.
„Mi-e foame”,
spunea bunicul cu indiferență,
și îl îmbiau cu fasole, cireșe, tomate.
„Mi-e foame”,
spuse moșneagul, pe patul său de moarte,
și nimeni nu fusese
vreodată în stare
să-l strângă-n brațe.
Traducere din spaniolă: Oana Prescan
Universalis HYPERION 129