citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Smaranda PiNtilEi
Iubirea – coordonată majoră
S
în opera eminesciană
Scriitor de o complexitate greu de abordat, temele
surprinse şi tratate în opera lui Eminescu se întrepătrund,
explicând fenomenul prin nota de original
a unghiului de vedere şi totodată prin multitudinea
unor coincidentia oppositorum trăite în manieră proprie,
încercând prin aceasta atingerea unui numitor
comun, ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai
este. În fond, aşa cum exprima Octavian Paler în timpurile
noastre: După ce iubim ceva nu mai putem vorbi
despre o iubire abstractă [1] . Aceasta ar însemna, într-o
primă încercare de „traducere” că sentimentele se scot
singure din sfera relativităţii, fără ca uneori să putem
conştientiza acest fapt, şi devin valabile din punct de
vedere obiectiv.
Se pune problema dacă iubirea ţine de obiectivitate
sau mai degrabă de subiectivitate. Dacă ar fi să se
poată explica acest dat filosofic, latent oarecum, Max
Scheler l-ar traduce prin faptul că sentimentul iubirii,
ca punct de plecare al obiectivităţii înconjurătoare
este în fond chiar trăirea sentimentului în cauză. De-a
lungul timpului, s-a analizat mereu, în diverse opere,
deziluzia pe care o resimt cei care nutresc acest sentiment,
sentiment care se acutizează pe măsură ce el
devine discordant între iluzia pe care o provoacă idealul
şi realitatea lui în viața cotidiană; s-ar putea vorbi
aici mai degrabă de o anume nemulţumire ce devine
graduală şi deseori repetitivă. Acest fapt s-ar putea
reconsidera din punctul de vedere al aceluiaşi Max
Scheler, care afirmă că orice culme a unui lucru este încă
o parte a lucrului a cărui culme este [2] .
Asta ar explica specificitatea în materie de dorinţă a
oamenilor, nemulţumirea faţă de ceea ce au şi înţeleg,
şi totodată, năzuinţa spre simţăminte şi trăiri absolute,
perfecte, fără a conştientiza imposibilitatea unor astfel
de realizări. Este ceea ce a ţinut mereu de condiţia
umană, deseori simulând, sau mai degrabă, accentuând
anumite trăiri, duse câteodată până la paroxism.
1. Octavian Paler, Mitologii subiective, Editura Eminescu, Bucureşti,
1975, pag. 283.
2. Max Scheler, Poziţia omului în cosmos, trad. Vasile Muscă, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2003, pag. 10.
De aici, lipsa unei linişti sufleteşti dorite dar şi paradoxal
ocolite din vini proprii tocmai fiinţei umane.
La poetul Eminescu găsim aceste trăiri explicate
în stil propriu, original poetic, cu acel soi de corelări
ale acestora cu timpul, cu trecerea şi cu destinul uman.
Opera poetului referitoare la tema iubirii ne dezvăluie
adevăruri deja ştiute (trăite sau nu), ne relevă modalitatea
în care conţinutul sufletesc personează în conştient.
Astfel, în f.163 din manuscrisul 2258, Eminescu
scrie: Un om cu temperament fericit şi fără mişcări vehemente
ale sufletului, trebuie să rămîie numai pasiv, pentru
a fi fericit. Pentru cel cu patimi, frumuseţea Creaţiunei
e moartă. Există în aceasta o modalitate de a renunţa
sau de a nu recunoaşte ceea ce simte sau trăieşte poetul;
este, în ultimă instanță, o fugă rămasă fără rezultat,
o întârziere a suferinţelor provenite din neîmplinirea
dorinţelor şi ceea ce este extraordinar şi frapant, contradicţia
trăită de poet, relevată de versuri de dragoste,
de o ritmicitate şi de o frumuseţe dusă până aproape
de sublim. În aceasta constă structura geniului eminescian;
exprimări superbe ale unor trăiri pe care mulţi
dintre noi le conştientizăm, dar nu le putem transmite
în felul în care genialul poet ni le poate transmite,
beneficiind de unicitatea geniului. Eminescu spune
simplu, ceea ce oamenii de rând nu pot spune: Trec,
pier în adîncimea iubirii şi-a genunii./ Icoanele frumoase
şi dulci a slăbiciunii/ Ca flori cu veştezite şi triste frumuseţi:/
Uitarea le usucă sărmanele vieţi [3] . Şi se spune, pe
bună dreptate, că oamenilor le este mult mai uşor să
recunoască decât să-şi amintească în totalitate ceva.
Fiind vorba de sentimente, lucrurile se complică şi mai
mult. Poetul are privilegiul acutizării celor simţite. De
aici unicitatea acestuia. Şi din nou, iată ce spunea, intrând
în rezonanță poetică eminesciană, Octavian Paler:
Mă simt în această ultimă seară la mare ca un Ulise
bătrân care ştie cât de apropiate sunt ironia şi tristeţea;
un Ulise care mai mult îşi aminteşte sentimentele decât
le trăieşte [4] .
3. Mihai Eminescu, Ca o făclie, Opere 4, pag. 385.
4. Octavian Paler, Mitologii subiective, Editura Eminescu, Bucureşti,
Eminescu in aeternum HYPERION 95