citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

întreabă: „Afară? Unde?!”. Și poate de aceea stau pe loc, doar
zvârcolindu-se.
N-am văzut niciodată fluxul și refluxul. N-am ajuns niciodată
la acele mări, la acele oceane. Doar îmi imaginez apele lor,
acel cer și acele ierni ce seamănă cu toamnele noastre. La acele
ape ce respiră și aburesc luna, luna alunecă pe cer, vrăjește apele
cu taina ei ca un cânt de sirenă. Mă recunosc pe acea plajă?
Eu sunt băiatul cu bocanci scofâlciţi, cu un costum din altă eră,
cu o șapcă pe cap? Acum văd, acel băiat seamănă cu Rimbaud,
clipește, vântul îi seceră șuviţele de păr de pe frunte, ieșite de
sub șapcă, iar nisipul, la picioarele lui, se ridează, se adună în
două grămăjoare, un flux, iar atunci când pășește, piramidele
de nisip se prefiră pe plajă, până dispar, un reflux. Fluxul, ca o
invazie, dar uneori îl asemăn, alături de reflux, cu viaţa... Crește
și descrește... incrementa... decrementa... Ca o comoară pe
obraz zâmbetul pare să cerceteze ruinele castelelor construite
din nisip astă vară, de copiii cu glasuri cristaline. Și-n apele
mării valurile fac înscrisuri, un papirus este faţa mării, versuri
de dragoste, nimic altceva, dar cine va fi în stare să le citească,
în afară de tine, Rimbaud? Nu, nimic altceva, deși aș fi vrut să
spun că valurile vin într-un ritm sacru, că ele însele se nasc din
mișcarea produsă de răsuflarea Domnului adormit cu capul
culcat pe soarele tăiat de orizont. E acolo, dar noi nu îl vedem
din cauză că ne lipsește acel tânăr ochi ce poate atinge obiecte
ascunse, așezate într-o lume paralelă cu-a noastră, ocupând,
ambele, același spaţiu, fără să se atingă. Asta aș fi vrut să spun
că sunt valurile, mișcări sacre, dar, rătăcit de mine însumi, mă
văd nevoit să tac, să respir ca marea. I-aș da cuvântul acelui
pescăruș ce pășește fără grabă de-a lungul liniei apelor, unde
apele se unesc cu ţărmul. Dar el știe?... Și tocmai atunci soarele
apare printr-o spărtură în nori, aidoma unui lăutar beat și face
să-mi explodeze ochii...
Înainte de toate o cană cu lapte, apoi cadranul ceasului înzăpezit
de sute de repere și de indicatoare. Iar când ai răsturnat
cana, Calea Lactee de molibden și fosfor îţi apare în faţă ca
osanalele unui popor de plante... Și, ca o iesle, păcatele, unde
vin dobitoacele să le lingă ca pe drobii de sare. Pe când tu începeai
să destrami urzeala de imperiu a lumii cu sufletul tău lins
de vacile Domnului.
Ce m-aș face cu zvârcolirile sinelui, cu spasmele pieptișe
ale muntelui ce-l urc, îl cobor, ce m-aș face cu fidelitatea ta și
cu toate limbile pământului încâlcite într-o babilonie, dacă nu
ar exista două, două la investire și două la concediere, două
la abandon și două la iubirea mămoasă, două la întâlnire și
două la despărţire... Și tot așa, câte două din fiecare, ca un fel
de replică de alabastru a doua, în vreme ce prima e din carne,
e vie. Dar pe care dintre ele o îmbrăţișezi, dacă nu întotdeauna
umbra, dacă nu, mereu, pe a doua, replica ideală, dar fără viaţă,
a celei dintâi? Prin burguri îngheţate pe unde te caut, totuși,
n-am aflat decât viscolul cu miros de sare, zăpada cu miros de
staul. Diamante la picioarele tale sunt micile ochiuri de apă
îngheţată, eu îmi acopăr, uneori, cu ele, pleoapele și le răcesc,
sau, făcându-le să alunece pe pielea mea, opresc pentru o clipă
spectacolul spasmelor mele îmbăiate în frigul lespezilor adunate
de pe morminte. Îţi părea că străbat orizontul? Murmurele
mele, ca niște marame, erau două râuri îngheţate, trimise
spre tine ca să le dezgheţi, să le preschimbi în lunci cu păsări
și lujeri abia răsăriţi. Dar nu te găseam, nu găseam nici măcar
bijuteriile de marmură, replica ta ideală. Și spasmele mele îmi
creșteau cu încetul pe creștet într-o fină coroană de azbest și
sare...
Cât e de mare lumea? Este cât poezia? Mă întrebai în vreme
ce dormeam ca un faun, cu-o copită pe un răzor de flori și cu
alta în poala ta, cu mâna cercetând piatra digului și coborând
pe ea, până dădeam de apă, ca să-mi pot înmuia degetele în
nuferi. Cât e de mare lumea? Este cât poezia? De unde aveam
să știu? Ca două cazmale, întrebările tale săpau în mine, cum
ar săpa un om rămas singur o groapă, într-o tundră auriu de
pustie. M-aș putea întinde cât lumea?, te-am întrebat atunci și
ai răspuns, văzând cum sunt așezat, Da, te-ai putea întinde cât
lumea! Bine, am spus eu, în vreme ce capul îmi stătea în cuib
de păsări, capul meu fiind prăsila păsărilor. Dar cât poezia mă
pot întinde? Ai ezitat o clipă și-ai început să plângi, O, nu, cât
poezia nu te-ai putea întinde... Atunci - te-am mângâiat pe păr
- poezia e mai mare ca lumea... Dar și lumea e îndeajuns de
mare...
Priveliștea unor imense statui, aidoma celor din Insula
Paștelui, doar că borţoase, ca niște animale gestante, ca niște
mame gata să nască și cu niște mameloane imense, mă face sămi
închid ochii în oglindă și, atunci, lichefiată, oglinda începe
să curgă, ea e mercurul?, întreb atunci, nimeni nu știe, dar ea
pare un râu de mercur, ea e alcoolul?, nimeni nu știe, dar ea
pare un râu de alcool. Curge spre tine și va intra în tine, un râu
de mercur, un râu de alcool ce-ţi pătrunde carnea și, pe poarta
cărnii, îţi intră în suflet. Un râu cu ochii înecaţi în mercur, în
alcool. Iar eu te puneam să ghicești cine sunt. Cine ești, Craiule?
Cine ești, Raiule? Cine ești, iapă?
Un grup de paparude făcea amor pe lespezile străzii, una
călărea un butoi. Un șiretlic neputincios să-i vină de hac iernii.
De pe câmpurile goale, străbătute când și când de gheţari
lenţi, aidoma icebergului ce a scufundat Titanicul, sperietorile
fugiseră. Tulburate de singurătate, sau tulburate de frig, de
ciori, de ninsoare, de diamantele fulgilor, de gândurile ce măturau
arăturile vechi, zgrunţuroase ca o mare îngheţată. Într-o
luncă iubitoare, cu arbori geometrici, pătrate, cercuri, hexagoane
s-au refugiat, iar eu, când am văzut că se mușcă între ele,
le-am dus haine groase și le-am acoperit de nestemate.
-Mai bine să vină ploile, au strigat sperietorile și-au pornit
spre oraș.
Aliniate de-a lungul străzilor puteai crede, dintâi când
le vedeai, că sunt puiet de arbori, sau mimi ce-au înlemnit.
Până când au început să facă dragoste, în timp ce precupeţele
flecăreau.
-Sunt idoli, spunea una dintre ele, n-ar trebui să le credem,
o să ne certe parohul!
Le-au alungat, cu măturile și le-au adunat în piaţa orașului,
acolo unde, odinioară, cânta fanfara militară. S-au auzit apoi
sirenele salvărilor și chirurgii au năvălit peste ele. Le-au disecat,
să vadă dacă au suflet. În fiecare au găsit o paparudă...
Să nu dai nume, să nu dai nici unui lucru nume, pentru
că, numindu-l, îl iei în stăpânire. Să nu dai nume, să nu dai
nici unei fiinţe nume, pentru că, numind-o, o aduci la viaţă.
O răstignești, adică, pe limbile ceasornicului ce nu se opresc
nicicând și, pironită, va fi sfâșiată. Și totuși ai dat atâtea nume!
De aceea vezi, peste întreg pământul, movile. Un ulcior aș vrea,
să trec printre ele să le ud. Sufletele îngropate acolo vor crește
atunci ca flori sau ca arbori, dar numai tu vei ști că apariţia lor
aburoasă este, de fapt, un scris, un scris indescifrabil...
Dar cine sunt eu printre toate aceste forme, obiecte și fiinţe,
ce se aleargă, se înlocuiesc unele pe altele în timp ce se perindă
prin faţa ochilor mei? Nici una nu stă, nu are tihnă și nu e vina
lor ci, pe sensul existenţei mele, eu sunt cel ce aleargă, lăsândule
în urmă. Viaţa pare a nu mi se prinde de nimic. Uneori credeam
că iubirea, ea este rădăcina ce ne ancorează în lume. Dar
și dragostea rămâne în urma mea. Alteori am crezut că ego-ul
este rădăcina noastră. Dar el se disipă și rămâne în urmă. Sau,
mi-am zis altădată, credinţa e cea care ne poate fixa, ne poate
opri din goana spre moarte. Dar nimic, nimic nu ne poate opri.
Beletristica HYPERION 35