citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

al veacului trecut, ce se înscrie
într-o particulară și
complexă mitologie a limbajului
poetic. Dar se asigură
și distanţa regizorală,
de spectator faţă de universul
construit. Și, nu în
ultimul rând, se marchează
dimensiunea existenţială
a viziunii, cu accentele
tragice tot mai ascuţite
în versurile ultimelor
volume.”
Criticul insistă în afirmaţiile
sale și asupra ideii
că Nichita Stănescu a statuat
cuvântul în centrul sistemului său cosmologic, că, în
fond, lumea sa nu e doar una de cuvinte pentru că așa se
face poezia, cu cuvinte, ci efectiv cuvântul are rolul primordial
în realitatea poetică nichitastănesciană. E adevărat,
însă poetica autorului lui Laus Ptolemaei înseamnă
mai mult decât atât. Din fericire, la nivelul tratării materiei,
adică dincolo de aceste afirmaţii frumoase și poate interesante
într-un eseu corect, cu bune șanse să fie publicat
chiar într-o revistă serioasă, Vasile Spiridon abandonează
acest clișeu pentru a se ocupa, cu fine intuiţii și cu bune
alegeri ale exemplelor, tocmai de ceea ce structurează o
cosmologie in actu în opera poetului. Cum ar fi putut să
fie un adept al cuvântului văzut doar ca vehicul, nu și ca
sursă a sensurilor și a realităţii pe care acesta le încorporează
și le generează din sine un poet care se exprima astfel,
într-o confesiune: „Nu cred în înrădăcinare; eu sunt
un înotător. Adept al celor patru clasice elemente, sunt
mai întâi adeptul apei; suprema înţelepciune este supunerea
pe ape, dar mie al dracului îmi place furtuna cu valuri.
Sunt pregătit să înot în orice, chiar și în pietre, chiar
și în raza de lumină. Când pământul n-o să mai semene
cu o stea sau cu un cap, presimt că-mi voi face rădăcini în
steaua Canopus.”?
Cel care spunea „Orele plutesc pe lângă umărul tău”
sau „Stelele, capete fără trupuri/ mă iubeau, lunecând
simultan/ pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an” ori
„Omul este un accident al luminii” avea într-adevăr lecturi
de fizică și cosmologie, înţelegea fenomenele dar nu se
putea exprima cu exactitatea unui profesor sau a unui om
de știinţă – la ce bun?! –, el trebuia s adopte haina limbajului
artistic, metaforic, cu sensuri glisante, cu exprimări
paradoxale. Cine vrea să vadă ilustrări ale teoriilor fizice
poate să vadă și asta în opera lui Nichita Stănescu, dar numai
dacă este bine instruit în ambele limbaje, dacă poate
înţelege și limbajul savantului și pe acela al poetului. In
final, aceasta este, implicit, demonstraţia lui Vasile Spiridon
și mi se pare că pledoaria sa este una onestă și avizată.
Este importantă această abordare a operei lui Nichita
Stănescu de pe poziţii echilibrate, cu mijloacele analizei
de text, ale hermeneuticii, cu atât mai mult cu cât ea
apărea în plină epocă a contestării poetului, contestare în
care se angajaseră cu vehemenţă critici ai generaţiei din
care face parte și Vasile Spiridon (născut în 1958), critici
din vechea gardă (Gh. Grigurcu) sau jurnaliști teribiliști
și cu lecturi neasimilate. 2003 este, întâmplător, dacă
memoria mea funcţionează corect, anul în care un ziarist
rătăcit prin literatură, neînzestrat nici cu instrumentele
analizei critice, nici, mai ales, cu organ pentru poezie, îi
contesta poetului Necuvintelor vreo valoare, răspândind
prosteasca idee că opera valabilă a lui Nichita Stănescu,
adică ceea ce ar rămâne după o cernere judicioasă, ar putea
încăpea abia între coperţile unui buletin de identitate.
*
În 2005 îi mai apărea, încă o dată în colecţia „Canon”,
de la Aula, o monografie, de data aceasta consacrată lui
Gellu Naum. Cu autorul Zenobiei și al Copacului animal
pica însă pe un teren mult mai favorabil, efervescenţa
aproape idolatră, pe atunci, în ce-l privește pe ultimul suprarealist
român asigurând un câmp potrivit de receptare,
deși, cum se știe, respectiva serie, coordonată de Al. Cistelecan,
se adresa mai ales unui public pe care urmărea
să-l iniţieze și nu specialiștilor propriu-zis în literatură.
Dar și aici există niveluri diferite ale abordării, după talentul
și capacitatea semnatarilor acestor monografii, unii
fiind în măsură să ofere, chiar în cadrul formal fixat al colecţiei,
cărţi ce reprezintă nu doar bune îndreptare pentru
accesul la creaţia unui autor, dar și instrumente de lucru
și chiar etalaje pentru avansarea unor idei personale de
interpretare.
Aproape că se naște, natural,
întrebarea dacă după
excepţionala decriptare de
către Ion Pop, în cartea sa
Gellu Naum: poezia contra
literaturii, a mecanismelor
generatoare de sens în poezia
lui Gellu Naum, ca și a
dezvăluirii înţelesului bine
ascuns de către autor, al
unora dintre poemele sale
aparent cele mai impenetrabile,
se mai poate spune
ceva? Cred că lucrul cel
mai bun de făcut atunci, la
apariţia acestei monografii,
era acela de a coagula,
într-o configurare temeinică, datele rezultate din exegeza
operei naumiene, care se adunaseră deja copios. Ceea ce
Vasile Spiridon realizează cu seriozitate și cu o bună informare
asupra surselor interpretative. Poate că încă nu
au fost descifrate în totalitate resorturile venite dinspre
alchimie, deși aceasta era cunoscută ca fiind la originea
unora dintre structurile poetice compuse de Gellu Naum;
cum ar fi putut să scape sensul unui titlu de volum precum
Athanor?! Nici acum nu avem încă o asemenea carte,
după știinţa mea, cel puţin. Dar mai este timp.
Aprecierile la adresa poetului analizat poartă din nou
amprenta bunului simţ critic, al pertinenţei despre care
vorbeam mai sus, ele fiind în mod clar și efectul unei reinterpretări
cu mijloacele proprii, dar beneficiind deplin
de contribuţiile celor care se pronunţaseră deja cu privire
la conţinutul și la valoarea operei lui Gellu Naum, pe
care îl vede corect în ipostazele sale de creator suprarealist
dublat de un teoretician redutabil și ingenios: „depășind
discursul poetic al unui curent literar istoricizat,
86 HYPERION ReLecturi