citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Ce putea face bunicul? Pe Rossoni îl cunoștea de când
era un puști. Să-l lase acolo? Nici n-a pregetat bunicul, a
fost un reflex automat. A ridicat biciușca și „Dii!” i-a strigat
calului. Dar n-a apucat să strige bine „Dii!”, că gărzile
au și venit peste el. Care încercau să ţină calul în loc apucându-l
de dârlogi, care izbeau de zor cu latul săbiilor în
căruţă, în cal și în Rossoni.
Eu, acum, nu știu dacă au fost mai multe loviturile încasate
de Rossoni, sau acelea încasate de cal. Dar fapt este că
bunicului i-a sărit muștarul și a început să le tragă cu biciul
cel lung în stânga și în dreapta: gărzi, civili, trecători, oriunde
ajungea. „Ticăloșilor”, striga: „Ticăloșilor!”, ieșit din minţi.
Calul nu-l mai văzuse niciodată așa – ţi-am spus că era un
om liniștit, bun ca pâinea caldă, unde-l puneai acolo stătea o
viaţă-ntreagă, dar cine știe ce l-o fi apucat în ziua aceea, poate
furia, care de undeva trebuie să ne vină și nouă, la urma
urmei – și, oricum, calul nu-l mai văzuse niciodată așa și s-a
speriat. Dar nu din pricina gărzilor și a loviturilor primite pe
spinare, el s-a speriat din cauza stăpânului și s-a ambalat, a început
să sară ca un mânz, sălta ca la rodeo, se arcuia, iar căruţa
sălta după el, cu bunicul și cu Rossoni ţinându-se de margini,
și cu bunicul care încă mai striga „Ticăloșilor” și cu frânghiile
care se rupeau și toate butoiașele care cădeau pe drum
și se făceau bucăţi, și vinul care se risipea, și bunicul care se
gândea: „Ce dracu’ îi spun acuma?” nevestei, pentru toate daunele
cu vinul și cu butoaiele, care acum trebuiau plătite.
Ca să n-o mai lungim, au căzut pe jos și s-a rupt și căruţa,
iar apoi calul s-a oprit și gărzile i-au luat și i-au azvârlit în temniţă,
după ce i-au bătut însă măr, mai mult pe bunicul decât
pe Rossoni. Și pentru că bunicul era un ţăran îmbrăcat ca un
ţăran, pe când celălalt – deși subversiv și revoluţionar – era
îmbrăcat ca un om de bine și, pe deasupra, mai avea și fundiţă.
Dar și din pricina loviturilor de bici, fiindcă, să spunem adevărul,
Rossoni doar le încasase, pe când bunicul le și dăduse.
Apoi i le-au înapoiat pe toate – un pic și lui Rossoni – și i-au
băgat în închisoare. Proces și o lună de temniţă.
Acum nu știu dacă acea lună au ispășit-o la Copparo, sau
dacă i-au dus în închisorile din Ferrara, dar știu că stăteau în
celulă împreună, o celulă mare, o ditamai odaia, și timp de o
lună au împărţit atât greţoasa raţie zilnică, cât și căldărușa. Nu
știi care căldărușă? Era un vas de lut pus într-un ungher, unde
fiecare se ducea să-și facă nevoile. Practic, împărţeau pâinea
și nevoile, iar bunicul meu, care nu avusese nici o idee politică
în viaţa lui – da, preoţii nu-i plăceau, însă politica era pentru
el o chestiune pentru domni –, bunicul meu, în luna aceea,
tot stând și ascultându-l pe Rossoni de dimineaţa până seara,
devenise și dânsul un fel de Karl Marx, cu toate că din când în
când, mai ales cu puţin timp înainte de a adormi, când fiecare
stătea ghemuit în colţișorul lui încercând să prindă somnul
din zbor, din când în când bunicul zicea în gura mare, de sub
pătură: „Scapă-mă, Peruzzi, scapă-mă!” și toţi cei din cameră
izbucneau în râs, inclusiv Rossoni. Apoi, după ce se potolea
și ultimul râset din fundul celulei, bunicul adăuga disperat:
„Acuma ce-i spun muierii mele?”. Ceilalţi râdeau din nou, dar
aceasta era ideea lui fixă și, pe măsură ce treceau zilele și ispășirea
pedepsei se apropia de sfârșit și venea momentul eliberării,
bunicului îi sporea chinul eliberării: „Treizeci de zile?
Treizeci de ani trebuiau să-mi dea!”.
Oricum, au fost puși în libertate. Și, după ce l-a salutat pe
Rossoni la răspântia din Tresigallo, bunicul s-a îndreptat spre
casă, la Codigoro – vreo cincisprezece kilometri de mers pe
jos – și mereu îi venea să încetinească pasul, sau chiar să se
răsucească pe călcâie și facă cale întoarsă. Dar, deși bun ca
pâinea caldă, nu era totuși un om care să se sustragă destinului
său; ce-i făcut e bun făcut și astfel, ieșind de pe drumul
mare, a luat-o pe drumeagul de ţară, spre casă. Ea l-a văzut
de departe – era după-amiaza târziu – cum apărea și dispărea
între umbra întunecată a frunzișului și scânteierile luminoase
ale soarelui care, de-acum, își făcea loc intermitent prin șirul
de ulmi. Și i-a ieșit în întâmpinare.
El a ghicit-o – percepea doar silueta, cu soarele în spatele
ei; fără trăsăturile feţei – și a lungit pasul: „Fie ce-o fi”. Dar
când, de la douăzeci de metri, a văzut-o la chip că nu-i mânioasă,
că n-o să fie război pentru butoaie, vin și căruţă, că
e doar fericită să-l vadă – fericită și atâta tot, și că râde și cu
ochii, nu numai cu buzele –, atunci bunicul a dat fuga s-o îmbrăţișeze.
Însă de cum a atins-o – doar cu mâinile întinse în
faţă, înainte s-o îmbrăţișeze – bunicul s-a pus pe plâns, ceea
ce ea nu-l mai văzuse făcând niciodată și nici el, din câte își
amintea, nu se mai pusese niciodată pe plâns în viaţa lui. Și
bunica îi spunea: „O să plătim, Peruzzi, o să plătim” ca s ă-l
consoleze, deoarece credea că el plânge din pricina necazului,
din pricina gândurilor, a datoriilor, a pagubei. Iar el, de fapt,
plângea de bucurie: „Ce frumoasă ești”, îi spunea, „ce frumoasă
ești”. Bunicul plângea pentru că nevasta lui era frumoasă.
Asta-i tot. Da, firește, s-a simţit și ușurat, după ce-și potolise
orice neliniște și orice nenorocire; dar el plângea pentru că ea
era frumoasă, și nu doar că era frumoasă, dar îl mai și iubea.
Dumneata nu plângi pentru asemenea chestii?
Abia mai târziu – seara, în pat, după ce și-au potolit dragostea
și abstinenţa – ea a mai vrut câteva explicaţii în plus.
Mai întâi îi dusese la copii la culcare în camera cealaltă și îl
ţinuse cu ea numai pe ultimul născut, pe Adelchi, în leagănul
de lângă patul lor. Se spălase cu săpunul parfumat pe care
îl ţinea deoparte, în sertarul comodei, îi dăduse să sugă lui
Adelchi, aproape îndopându-l, „Mănâncă, fiule, mănâncă”,
încât de-acum îi ieșea în pâraie laptele din gură, până când
a adormit buștean, pe ţâţă. „Acuma doarme până mâine”, a
spus atunci bunica și l-a pus în leagăn, iar la ţâţe a trecut imediat
bunicul, până când s-au istovit amândouă după toată
acea absenţă, și abia după aceea bunica l-a întrebat în sfârșit,
parcă râzând pe sub mustaţă, ca să-l zeflemisească: „Dar ce
te-a apucat, Peruzzi, ce ţi-a cășunat?”. Și râdea din toată inima,
așa încât a trebuit să se întoarcă din pricina tresăririlor de
râs, fiindcă stăteau culcaţi pe o parte, el în spatele ei, și s-a întors
spre el, rezemată cu cotul pe pernă, ca să-l întrebe: „Dar
ce ţi-a cășunat? Lămurește-mă, Peruzzi” și râdea, fiindcă nu-i
venise să creadă când oamenii au venit să-i spună despre el
că ţipa în căruţă „Ticăloșilor” și pocnea gărzile cu biciul. Iar
acum stătea acolo și râdea, rezemată de pernă, imaginându-și
scena: „Ce ţi-a cășunat?”, iar el se uita în sus, la lumina lumânării,
spre o pată din tavan – o pată de umezeală – cu mâinile
sub cap și cu coatele lăţite; absorbit, serios, întrebându-se și el
ce l-a apucat în ziua aceea.
„Nu știu nici eu”, i-a spus mai întâi. Însă după încă un pic
s-a răzgândit – în timp ce ea râdea mai departe și începuse
deja, cu o indiferenţă prefăcută, să-i aţâţe cu mâna cealaltă
motănelul adormit – și i-a spus întorcându-se și el și reîncepând
s-o sărute: „Calul, femeie, calul, nu trebuiau să mi-l
atingă!”. Și bunica a simţit în glasul lui un sunet aspru și surd
– ameninţarea – care, îmbinat cu sărutările, i-a înfiorat șira
spinării.
Prezentare și traducere
din limba italiană de Dragoş COJOCARU
Universalis HYPERION 137