citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

instinctele fac legea, unde gelozia devine cea mai agresivă
maladie a sufletului. Chiar dacă are și momente de luciditate
realizând faptul că stagiara Delia este o femeie
dubioasă sub toate punctele de vedere, până când și căsătoria
ei emană un aer bolnăvicios, magistratul caută în
permanenţă câte un alibi impulsurilor sale erotice consolându-se
cu ideea că individa este parte a destinului său.
Scriitorul reușește s-o portretizeze cu acurateţe, evidenţiindu-i
tușele predominante ale caracterului; glacialitatea
și frivolitatea sentimentelor, superficialitatea profesională
cât și mereu prezentul impuls al răzbunării. Tipa
este căsătorită convenţional cu un moldovean la fel de
dubios și de imprevizibil. Spre a-i surprinde magistratului
cât mai multe nuanţe ale caracterului său ciudat, prozatorul
îl „plimbă” prin tot felul de situaţii limită, îi răzvrătește
instinctele și sentimentele, palpându-i cele mai
ascunse zone ale fiinţei sale. Înlăuntrul acestui „cobai
sentimental”, sub presiunea erosului, se produc tot felul
de seisme care aruncă la suprafaţă parcă toată urâţenia
lumii. Nu te așteptai la asemenea apucături de la un individ
care se dorea a fi un exemplu de corectitudine printre
colegi. Lumea care-l înconjoară e una la fel de pestriţă
precum sufletul său, poţi întâlni indivizi puși doar pe căpătuială,
tot felul de ” linge blide”, cârcotași și schizofrenici.
Marele merit al prozatorului este că reușește să-i relaţioneze
între ei într-un mod cât se poate de firesc, să-i
așeze sub aceeași umbrelă socială fără a induce sincope
în fluidizarea naraţiunii, povestirea curge de la sine, nu
vezi nicio desfigurare de imagine pe parcursul textului,
iar indivizii compun o faună stranie, dar cu proiecţie veridică
în societate. În „disciplinarea” unora dintre personaje,
cum e cazul senatorului Mancaș, prozatorul este
ajutat de Cosmin Anca, căruia îi revine rolul de-a radiografia
mai atent lumea în care trăiește, cu precădere lumea
universitară, la fel de bolnavă precum cea a magistraţilor
și de-a complementa actul descriptiv al naratorului.
Acest Cosmin Anca nu-i decât alter ego-ul prozatorului
aruncat în vâltoarea naraţiunii cu scopul de-a întregi
portretele celor vizaţi de narator. El are la îndemână o
percepţie spectrală asupra a ceea ce se întâmplă în lumea
orașului de provincie, cunoaște îndeajuns de bine mediul
magistraţilor, dar în același timp controlează și atmosfera
universitară. Lumea profesorilor e atinsă de aceeași
maladie precum societatea, universitatea e condusă de
un obsedat sexual corupt, care-i deschide ușa unui politician
obscur, cu relaţii dubioase în lumea interlopă, lipsit
de scrupule, dar și de veleităţi didactice. Bineînţeles,
ca excepţii apar și personaje oneste, devotate muncii și
dreptăţii, dar sunt atât de obscure încât sunt privite doar
ca simple obiecte de decor, e cazul doamnei Colan. Și
magistratul F. a purta această aură până a dat de această”
fufă”, numită Delia, care după ce i-a furat minţile îi întinde
și o cursă ordinară, administrându-i ceva droguri.
Scena este impresionantă, magistratul intrat sub dominaţia
halucinogenilor se manifestă în cel mai urât mod,
provocând un scandal monstru. Autorul surprinde în
scena din cârciumă întreaga fermentaţie a grotescului,
reușind să facă o poză de roman sud – american: "Cuprins
de neliniște, F. sparge în mâini gura paharului. Își
ridică palmele din care curg șiroaie de sânge, numai cheliosul
de la bar rânjește, ceilalţi sunt preocupaţi de dansul
ritual, înnebuniţi de mirosul sângelui. Se zbânţuie în ritmul
tobelor vânturându-și mâinile, fără să-i dea nicio
atenţiei. E dansul sacrificiului, înţelege el. Și senzaţia de
frică și deznădejde devine ascuţită. Nu se poate smulge
din scaun, deși primejdia plutește în aer tot mai apăsător,
cercul se strânge până devine sufocant. În colţul gurii i se
scurge un firișor de vomă pe care n-a reușit să-l reprime.
Simte nevoia intensă de a urina, numai că nu îndrăznește
să părăsească scaunul, singurul loc din încăpere care îi
oferea o relativă și ocultă protecţie. Știe că de îndată ce se
va desprinde de bar nimic nu poate să-l mai salveze. Începe
să tremure, transpiră abundent, respiraţia îi deveni
horcăitoare. Trâmbiţele sunau asurzitor, luminile se învălmășeau
ca para focului, din subsoluri se ridicau nori
de fum și pucioasă. Era timpul, începuse plângerea și
scrâșnirea dinţilor. Un glas se auzi de deasupra:- Cred
c-a înghiţit porumbelul! Pare om serios, e judecător, dar
nu poţi băga mâna în foc pentru nimeni. Din câte știu,
nu obișnuiește să consume, probabil a făcut-o pentru relaxare.
Se întâmplă, nu-i cazul să-i luăm capul.”
Din acest punct începe și descompunerea morală a „
neprihănitului” F., când dă să reflecteze la ceea ce i s-a întâmplat
bietului magistrat i se oglindește brusc în conștiinţă
propria-i josnicie, abia atunci realizează în ce lume
se învârte și cât de mult se aseamănă cu aceasta. Un personaj
care face notă aparte este franţuzoaica Regine, o
voluntară între două vârste, iubitoare de România, ce încearcă
să intermedieze tot felul de schimburi culturale
între cele două ţări. Manifestările ei ciudate, plus gesturile
caritabile dau motive serviciilor secrete s-o ţină sub
observaţiei. Alături de ea, dar și pe urmele ei, se află poate
cel mai hazos, mai concret și mai bine tușat personaj
din roman, e un melanj umanoid extrem de dubios, ce
ascunde tupeu, slugărnicie, duplicitate, josnicie, e un fel
de pericol public ambalat într-o foiţă de staniol lucioasă
și transparentă. Este vorba de „pianistul” vorbelor fără
substanţă, publicistul și poetul Danciu, poreclit Trakl, un
neica-nimeni încărcat de obrăznicie și orgoliu, condus
în permanenţă de tot felul de fantezii bolnave. În materia
narativă el joacă rolul unui liant între personaje, iar când
naraţiunea tinde să cadă în monotonie acest personaj devine
un adevărat ferment antrenând acţiunea, răscolind
materia epică. E personajul cel mai bine exprimat în roman,
este expus spectral în faţa cititorului, i se văd toate
nervurile caracterului, toate petele, la un moment dat
cititorul poate să-i anticipeze orice mișcare, ciudăţeniile
lui nuanţează și caracterul celorlalte personaje. Prima
impresie e că autorul are repulsie faţă de acest tercheaberchea,
poate și de aici atenţia sporită pe care i-o acordă.
Rezultatul e unul sănătos, Trakl e cel mai viu portret
din roman.
Romanul lui Constantin Arcu e un exemplu de arhitectură
narativă, nimic nu scârţâie, modulele cărţii sunt
perfect așezate pe o bază solidă, compusă din radiografii
sociale extrem de limpezi și cu personaje vioaie, foarte
bine conturate, care compun laolaltă un întreg fără fisură.
Merită citit cu atenţie și interpretat ca un roman
postmodern ce proiectează o Românie în degradare, în
care toate pârghiile societăţii scârţâie, generând un ţipăt
de spaimă, încărcat pe alocuri și cu puseuri de ironie. În
asta constă originalitatea cărţii.
Cronică literară HYPERION 77