citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

C PROBĂ
Chiar de la debut, Radu Florescu și-a indicat traseul
poetic, nu și-a consumat niciun vers pe teritoriul vreunui
confrate liric, fie el clasic sau optzecist, și-a dispus
coordonatele lirice în zona de interes a propriilor sentimente
și emoţii, de aici și acea respirare ritmică a poemelor
sale, fără convulsii febrile care să atragă atenţia;
nu găsești nici cea mai vagă umbră de balast sau „fandoseli
poetice” în tot ceea ce scrie, versul său are o acurateţe
aparte, are inocenţă și graţie, e cristalin și profund,
nu polarizează idei „ măreţe” pentru impresionarea cititorilor,
se rezumă la ceea ce-i cere
sufletul. Recent, Radu Florescu și-a
adunat mai toate poeziile într-o antologie:
„ Poeme singure”, editată de
Tipo Moldova – Iași. Citindu-i volumul
pot afirma că e foarte simplu
de detectat tonul singular și grav al
liricii sale, poemele sunt asemenea
unor note muzicale dispuse întro
partitură simplă, dar în același
timp implozivă, sunetele par a rezona
direct din străfundurile fiinţei
lui, nimic nu sună fals, niciun cuvânt
nu e de prisos în corpul poetic.
Cu fiecare volum poetul nu face decât
să-și multiplice vocea lirică, s-o
redimensioneze, rareori o amplifică,
doar o încărcă cu sentimente și
trăiri noi, păstrând atât cheia cât și
adâncimea emoţiilor. Fiecare poem e un unicat, nu se
repetă și nici nu-și îngreunează textul cu „luxuri” stilistice.
Paradoxal, bucuriile simple, trăirile discrete, impulsurile
senzoriale ridicate la rang de misticism primar
compun spectrul exprimării sale lirice. În această ecuaţie
se subscriu și vectorii existenţiali ce-i rezolvă într-un
fel dilemele; moartea, singurătatea, nostalgia, spaima îi
dau în permanenţă bătăi de cap poetului în compunerea
imagisticii, de aici și acea atmosferă sepia ce emblematizează
discursul său liric. Se pot găsi multe asemănări între
poezia lui Radu Florescu și George Bacovia: pe lângă
faptul că ambii poeţi se rezumă la un număr mic de cuvinte
pentru exprimarea stărilor poetice, cei doi trăiesc
și sub apăsarea unui număr restrâns de culori, e de ajuns
să amintim că la poetul nemţean lacrima este neagră,
cuvântul negru face corp comun cu propria-i fiinţă, că
apa, de asemenea, este neagră, până când și caldarâmul
devine fertil aruncând flori negre în ochii trecătorilor.
Vă voi conduce în inima unui poem cu adevărat „ rotund”,
însoţit de-un suflu poetic personal, unde fiecare
imagine e șlefuită atât de bine încât se imprimă fără niciun
fel de agresivitate în sufletul cititorului. Ce poem
de dragoste poate fi mai întreg ca această „Poveste de
dragoste”: „ mult timp după nașterea mea păsările / au
continuat să cânte / numai un zeu barbar dimineaţă de
dimineaţă / le rupea aripile și le arunca / peste câmpuri/
cu spatele întors lumii sângeram / poate din prea multă
spaimă am văzut / precum vezi pământul înroșindu-se
/ și asta în fiecare dimineaţă / un zeu barbar continuă să
DE POEZIE
cânte / frigând în mâini puţina mea inimă –însemnul /
era hotărât și părinţilor mei care / de mai bine de treizeci
de ani – așteaptă o minune / El se orienta după aștri
/ cum numai în nordul Moldovei dihăniile / se nasc
printre flori de cucută. / astăzi un zeu / se uită cu disperare
pe cer – în faţa / lui câmpul înnegrindu-se cântă
/ dintr-un uriaș trup de pasăre.” Acest poem aduce mai
mult a ritual, o adâncire în misticismul primar al vieţii;
la ceremonial este invocat atât „zeul barbar” cât și natura
cu… metehnele ei.
Poetul e mereu sedus de tot ce
mișcă în afara fiinţei sale; sufletul
hipersensibilizat preia rolul unui
strat de nisip, purificând fiecare
trăire în parte, sedimentând apoi
doar sentimentele cu adevărat cristaline,
fie ele și negre, transpunându-le
cu multă sensibilitate în cuvinte.
De aici și întreaga limpezime
a textelor, controlul mental pare a
nu mai intra decât foarte rar în joc,
pentru eliminarea eventualelor asperităţi,
poezia lui Radu Florescu
poate fi privită și ca un dicteu, dar
cu geneză doar la nivelul sufletului.
La prima vedere lirica poetului
nemţean pare a purta pecetea naturii,
în mijlocul căreia se simte în
deplinătatea trăirilor; pământ, apă,
vegetaţie, numai că mie mi se pare a nu fi chiar așa, eu
cred că avem de-a face cu o poezie a „înlăuntrului”, nu
lipsită de zeci de reflecţii venite din afară, adică din natură,
numai că acestea formează fondul proiecţiilor propriilor
lui trăiri și nu nervul poetic. Un alt aspect asupra
căruia doresc să insist este faptul că și acest tip de
poezie se conjugă unui biografism, dar nu unul epatant,
precum cel pe care îl cultivă astăzi tinerii poeţi douămiiști,
ci unul ascuns în declinarea poetică a trăirilor ce-i
conturează autorului traseul destinal. Pentru a-l putea
percepe mai ușor pe poet vă voi pune la dispoziţie acest
poem remarcabil, intitulat „ Camera mea cu pereţii vii”:
„ prea mult timp în jurul meu. / ani care adun și scad lumina
zilei / ani fără întrerupere izolaţi subţiri ca o foiţă
de ţigară / care ard până simţi cenușa cum umblă prin
sânge./ pentru o vreme nu plec nicăieri. / vreau ceva
nou. / vreau un suflet pe măsură care să fie / suma acelor
trăiri mereu ca un murmur / acum sunt plin de amintiri.
/ în jurul meu o livadă de meri / dă în floare aproape de
miezul nopţii. / o armată de îngeri poartă pe umeri luna
ca pe un / soldat / rănit în război. Mă întorc în patria
mea de carne / obosit / sedat / gata să aduc melancolia /
în camera mea cu pereţi vii și ascultători./ pentru o vreme
nu plec nicăieri. / aștept ziua când voi privi înapoi
peste toate rosturile / lumii. / voi înţelege poate unde am
greșit și când / voi ști dacă am fost casă bună trupului
/ dacă sufletul a fost fericit / în clipele mele de glorie./
acum sunt ca un soldat / trimis să spioneze prin tranșeele
vieţii./ ţin în palmă o stea norocoasă / care caută
78 HYPERION Cronică literară