citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

M
E
M
O
R
I
A M
Bogdan CREŢU
Emil Iordache - poetul care ar fi putut deveni
D
După 1990, intensa activitate universitară, critică,
publicistică și de traducător neobosit a lui Emil Iordache
nu lăsa să se vadă decât o carieră academică exemplară,
construită într-un ritm neobosit și care presupunea
o putere de muncă și o cunoaștere a domeniului slavisticii
exemplare. Apropiaţii știau că, în tinereţile sale,
Profesorul scrisese poezii, că publicase câteva în paginile
presei culturale; uneori, o spunea el însuși, și atunci
ochii săi căpătau sclipiri nostalgice. I-am cerut de mai
multe ori să-mi arate măcar un text și nu am reușit să-l
înduplec. De zeci de ori am comentat împreună, ironic,
șfi chiuitor sau admirativ (mai rar, recunosc) tot felul de
cărţi de poezie, mai bune sau mai rele (mai des, recunosc).
Avea o metodă infailibilă, pe care am deprins-o și
care nu dă greș când o aplic nici azi: deschidea la întâmplare
volumul, citea mai întâi gri, neutru, apoi, după caz,
maliţios, tăios sau emfatic. Lectura echivala cu verdictul,
care venea și el prompt și într-o manieră sclipitoare,
care trăda inteligenţă, cultură și umor. Emil Iordache
știa prea bine că poezia adevărată face faţă oricărei incizii
pe viu, fără anestezie. Obișnuit cu astfel de lecţii,
bănuiam că nu vrea să își scoată la iveală poemele pentru
că le considera datate, naive, aparţinând unei vârste
sentimentale și imature. Când această carte a ajuns în
cele din urmă și la mine (destul de târziu...), am avut
surpriza (nu prea mare, totuși, dat fi ind că nimic nu se
potrivea mai puţin spiritului său decât mediocritatea)
și bucuria să constat că Emil Iordache fusese (este) un
poet în adevăratul înţeles al cuvântului. Acest volum
postum, Poeme fără mască (nu știu și nu am avut răgaz
să întreb cui îi aparţine titlul, dar el este inspirat) apărut
iniţial cu trei ani în urmă, reluat și adăugit acum, o poate
proba cu asupra de măsură.
Poemele care alcătuiesc acest volum datează din cel
puţin două perioade distincte: unele sunt scrise în primii
ani ai deceniului al IX-lea, altele la începutul anilor
’90. Le desparte, deci, un deceniu. Fiind vorba de o culegere
a unor texte scrise fi e ocazional, fi e afl ate în stadiu
de șantier (nu mai discut despre posibilitatea ca destule
altele să se fi pierdut pur și simplu), este difi cil și, cred,
inutil să cauţi o coerenţă stilistică ori tematică a acestei
cărţi. Un lucru mi se pare mult mai important de subliniat:
indiferent de poietica pe care o urma, indiferent
de dârele marilor poeţi care se pot citi în fi ligranul unora
dintre texte, indiferent de urmele intertextuale subtile
sau ostentative, din aceste texte se poate decela o
voce poetică autentică; nu am nicio îndoială că, dacă
ar fi perseverat, dacă și-ar fi urmat și această chemare,
Emil Iordache ar fi devenit un poet notabil, remarcbil,
ba chiar important al generaţiei sale. Cele cu puţin peste
40 de poeme care s-au păstrat dau socoteală de ceea
ce ar fi putut deveni acest poet, nu reprezintă un corpus
defi nitiv, asupra căruia autorul să-și fi dat girul, care
să ne permită verdicte defi nitive. Și totuși, cîteva dintre
aceste poeme ne permit să întrezărim nu doar o siguranţă
a versifi cării, o autenticitate a rostirii, un background
cultural bine asimilat la sursă (condiţie obligatorie
pentru orice scriitor), ci și o ușurinţă a tehnicii poeziei
(să ne amintim, pentru Poe poezia este în primul rând
tehnică), ba chiar o anumită virtuozitate a prozodiei și
a gradaţiei efectelor lirice care îl puteau plasa (și cred că
îl și plasează, în absolut) pe Emil Iordache peste mulţi
dintre poeţii consacraţi (căci harnici) ai generaţiei ’80.
Ceea ce se observă parcurgând poemele acestui volum
postum este diversitatea registrelor. Dar, indiferent
că e vorba de poeme de dragoste, de elegii ori de texte
ironice, parodice, o calitate accesibilă doar poeţilor cu
vocaţie, care știu să surprindă poezia printre pliurile realităţii
străbate din majoritatea textelor: o anumită simplitate
nu doar a rostirii, ci și a imaginarului. Autorul
nu caută ziua în amiaza mare efecte ostentive cu lumânarea,
nu epatează, nu forţează, ca să spun așa, muza.
Memoria HYPERION 183