citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

spre lectură, care va fi baza în formarea lor
intelectuală.
Prin bogăţia noţiunilor şi cunoştinţelor
cuprinse în aceste cărţi, prin mesajele
generoase desprinse din fiecare text, prin
modalităţile de exprimare, autoarea contribuie
la dezvoltarea vocabularului cititorilor
ei şi contribuie la dezvoltarea interesului
lor pentru lectură.
Claudia VOICULESCU
ArtĂ PlAsticĂ
Portretul unui pictorpoet:
Nicolae Macovei
Artistul plastic Nicolae Macovei a traversat,
în această vară, toate dificultăţile
presupuse de două evenimente importante:
participarea la o expoziţie colectivă,
alături de mari pictori români contemporani,
la galeria Galateca, şi vernisajul unei
expoziţii personale la o galerie particulară
din Germania, la Köln. În ambele expoziţii
a prezentat lucrări recente de artă digitală.
L-a, cunoscut acum câţiva ani, la lansarea
unui prieten comun. Am remarcat
atunci că Nicolae Macovei este un artist
plastic aflat la confluenţa dintre imagine
şi discurs, întrucât era capabil să filozofeze
pe marginea actului artistic, deopotrivă
plastic şi literar. Simbioza practicată de el
îmbrăţişa de o manieră productivă ambele
tărâmuri şi prin arta realizării copertelor
unor cărţi, ofrandă depusă, cu modestie,
pe altarul prieteniei.
La invitaţia artistului, dornic să-şi prezinte
ultimele plăsmuiri, mă aflu în atelierul-studio
al lui Nicolae Macovei, pe o
stradă ireal de liniştită, punctată de oaze
de verdeaţă, situată între artere frenetic
circulate. Dincoace de ferestrele de modă
veche, al căror cadru de lemn, aristocratic
meşteşugit, poartă pecetea unei alte
lumi (mai puţin grăbită, poate mai atentă
la frumosul cotidian), discutăm printre
mormane de cărţi, majoritatea de filosofie
contemporană şi de spiritualitate, savant
clădite, de vreme ce bibliotecile mari ce
tapetează de jur împrejur pereţii încăperii
nu le-au mai cuprins. Plasticianul-poet resuscită
amintirile dureroase ale unui timp
revolut care i-a schimbat din temelii destinul:
moartea tatălui în război, strămutarea,
din Iaşi, a familiei, suferinţa mamei (pictoriţa
Florica Niculescu, fiică de pictor, la rându-i),
detenţia tragică a fratelui, asemeni
celei a multor adolescenţi, pentru o conversaţie
tinerească, dar cu un iz politic fatal.
Strâmtorarea acelei epoci brutale, când
soldaţi ori securişti veneau la oameni ca
la ei acasă, înghesuindu-i pe toţi membrii
unei familii într-o singură cameră, spre a le
adresa, după plac, sfaturi condescendente,
inutile, când învăţământul nu era, în chip
integral şi plauzibil, o sursă de cunoaştere,
ci, adesea, o maşinărie ideologică, împreună
cu absurdul sorţii fratelui, l-au marcat
pe artistul in spe de o manieră decisivă;
l-au făcut să înţeleagă datoria sa de a
se modela singur, de a nu accepta o tutelă
intelectuală. Nu ştie dacă a fost bine sau nu
în toate privinţele. Cert este că s-a simţit el
însuşi mereu, în alveola ce şi-a construit-o,
de unde a vizionat destinul – solitar, însă
independent şi matur. Aşa cum a mărturisit
în poezie, şi-a petrecut timpul într-o
căutare a adevărului său, personal, dar reprezentativ,
sincer: „ard zilele după adevăr/
risipindu-se” (poem fără titlu, din volumul
Contact, Ed. Eminescu, 1998, p. 34). Umbra
tutelară a poeziei sale este Constantin
Abăluţă, prezent de două ori: prin estetica
faptului mărunt, a fragmentarului şi a umilului
care se întrec într-un strigăt imperios,
a intermitenţei fragile a realului, dar şi (întrun
poem), ca simplu personaj, uşor comic,
uşor inchizitorial: „dinu mi-a cerut să fac un
dicteu/ dar mă simt inhibat atât de prezenţa
lui/ cât mai ales de prezenţa mea/ în
această seară/ plină de lătratul câinilor/ şi
de jocul copiilor cu mingea/ acum dinu s-a
dus la telefon/ eu am scos hârtia din maşină/
dar am pus-o la loc/ şi bat în continuare
de parcă aş avea/ ceva special de spus”
(ceva special de spus, din acelaşi volum).
A-şi găsi drumul prin efort concentrat
şi, de ce nu, printr-o atitudine filosofică, a
triumfa peste vremurile tulburi, astfel încât
să nu poată fi luat prin surprindere de
niciun regim politic, arta vieţii, aşadar, i s-a
părut mereu cel mai important lucru. Dacă,
după Revoluţie, s-a exersat în publicistică,
a ajuns repede la saţietate, conştient că numai
fiorul nobil al artei are şansa de a dura.
S-a simţit confruntat cu o limită. Mizând,
de această dată, pe capacitatea sa de a fi
atent la cotidian, a devenit, pe nesimţite,
pasionat de posibilităţile expresive, practic
nelimitate, ale computerului, în materie de
artă plastică şi s-a definit, treptat, printr-o
creativitate susţinută, ca un promotor de
seamă al artei digitale în România.
În pofida crezului său spiritual, Nicolae
Macovei nu a sesizat vreo discrepanţă între
abordarea filosofică a existenţei şi demersul
de a descoperi frumosul pornind
din imediat, uzând de o unealtă sofisticată,
tipică insului contemporan – computerul.
Adevărat medium imaginativ, flexibil şi
receptiv la proiecţiile sale mentale, instrument
plastic fabulos, acesta l-a captat cu
totul, l-a absorbit de-a dreptul, am putea
spune, fără a exagera, îndeosebi de prin
1995, când artistul a început să-i exploreze
posibilităţile expresive, prin căutări tot mai
profunde, mergând de la simple grafisme,
până la lucrări ample, cu semantică luxuriantă.
Oarecum torturat de impresia unei
virtuale întreceri, în care maşina s-ar putea
dovedi mai pricepută, mai alertă, până la
a-l domina pe cel inapt s-o stăpânească, a
intuit că virtuozitatea poate fi dobândită
doar dacă plasticianul se mobilizează integral.
Dacă, în viziunea sa (dar nu numai),
computerul a declanşat, socialmente vorbind,
o veritabilă revoluţie, similară cu aceea
adusă de carte, odată cu inventarea tiparului,
care a creat permisele democratizării
culturii, şi artistul poate deveni parte
a unui proces similar, desfăşurat şi adâncit
astăzi, sub ochii noştri.
Omul însă are datoria, consideră artistul,
de a-şi exersa discernământul, de a nu
ceda tentaţiilor ieftine, de a tinde spre excelenţă.
De aceea, atent la mesajul subliminal
al străzii, la forfota de sensuri ce poate
fi depistată pretutindeni, în plină mişcare,
spre a fi descifrată în cheia unui ideal uman,
Nicolae Macovei se arată oripilat de proliferarea
kitschului, a clişeelor de tot soiul, a
pericolelor ce pândesc cotidianul, ameninţându-l
cu degradarea. În replică, îşi concepe
arta ca pe o rezistenţă luminoasă, creatoare,
prin care dă sens realului, atitudine
prezentă în arta sa: „să deschizi ziarul unde
ţi-a apărut numele/ un copil pe tricicletă
să aştepte până pleci/ să te opreşti la colţul
străzii/ fără să ştii unde vrei să ajungi/
să te apleci să iei un pumn de pietriş/ şi
să-l pui în buzunar/ într-o vitrină murdară
să zăreşti cartea/ pe care n-ai citit-o când
trebuia/ să priveşti cum traversează un bătrân
cu un geamantan/ apoi să adormi dar
să te trezeşti brusc/ şi să începi să scrii despre
toate aceste lucruri/ cu o detaşare inexplicabilă/
de parcă ai strânge încet între degete
un ţipar (Seară, alt poem emblematic
din volumul citat)”.
În acelaşi mod în care Nicolae Macovei
scrie versuri, adică focalizat asupra mlădierii
unei realităţi doritoare să-şi retragă sensurile
din mâna contemplatorului, într-o
şerpuire de reptilă neîmblânzită, se nasc,
una din alta, şi viziunile euforice şi totodată
halucinante ale plasticii sale, debordând
de frumuseţe, mister, energie. Sunt imagini
ce se autogenerează aparent spontan,
închipuind un perpetuu palpit cosmic, sub
umbrela a fost expusă la Galateca, în cadrul
expoziţiei colective intitulate Manuscris, în
cadrul căreia fiecare artist şi-a însoţit lucrările
de un crez artistic scris. Unitate constă
din 16 panouri montate împreună, pe care
se confruntă, într-o uimitoare compunere
şi recompunere, două entităţi figurate
în roşu şi verde, pe fundalul negru al unui
cosmos discret schiţat, cu un colţ din Terra
profilat în colţul stâng. Intuim un credo al
individualităţii sortite să se împotrivească
uniformizării, iar artistul ne confirmă faptul
că, deşi arta sa se naşte din revolta faţă de
un „pariu literar”, adică de un nivel discursiv
al compoziţiei plastice, fondul filosofic
nu lipseşte, constituind, pe un alt palier, o
nouă speculaţie de tip inevitabil literar. De
o literaritate mai eterată însă, mai intim trăită,
în nişele sufleteşti şi identitare ale fiinţei.
Prin rigori aproape matematice, artistului
îi este hărăzit să se apropie de răspunsul
la etern valabila întrebare: „Cine suntem,
de unde venim şi încotro ne îndreptăm?”,
cucerind astfel accesul la propriul interior.
Artistul creează, prin recurenţa neostoită a
imaginilor ce se nasc parcă unele din altele,
o stranie senzaţie de somnie trează, atentă
la un adevăr lăuntric irepresibil şi imperisabil.
Nu vorbea el oare, în versuri, de o stare
privilegiată, anume „să adormi/ şi totuşi
să traversezi tabloul credinţei// deasupra:
un ziar în echilibru/ braţele alunecă peste
obiecte// părul intră şi iese/ din mlaştina
roşie a vitezei” (op. cit., p. 32)? Arta sa
digitală demonstraază şi o victorie asupra
Note, comentarii, idei HYPERION 195