citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Vasile SPiRiDoN
O AlTĂ ORÂNDUIAlĂ
ÎÎn înţelegerea lui Dumitru Tiutiuca, autor al eseului Ion
Creangă sau orânduiala lumii (Iași, Princeps Edit, 2011),
orânduiala reprezintă deopotrivă un concept filozofic, dar
și un principiu estetic și moral de structurare a operei marelui
nostru clasic. Avându-se, desigur, mereu în vedere și
coexistenţa unor variabile diferite în cadrul acelorași principii
de ordine, care coboară diacronic până la sensul antropologic,
mitico-magic și cultural al orânduielii lumii.
Perpetuat de colectivitate, „dictatul“ cultural se transformă
treptat în cutuma pe care eseistul o află exprimată în proverbe
și zicători. Acestea constituie armătura discursului
narativ, de sorginte etico-populară, a operei, ori pre-textul
retorico-moral sui generis de susţinere „erudită“ a faptelor
și întâmplărilor petrecute în arealul sus-numitei „orânduieli“.
Orânduiala rămâne astfel echivalentul cutumic al tuturor
tradiţiilor, continuităţilor micro-sistemului satului
românesc, nu numai etic și filosofic, ci și din punct de vedere
pragmatic, social, psihologic, estetic sau juridic.
În acest sens, opera lui Ion Creangă se constituie, în viziunea
critică a lui Dumitru Tiutiuca, într-un original îndreptar
de psiho-socio-pedagogie practică, bazat pe frecventa
inadvertenţă dintre esenţă și aparenţă, dintre prejudecăţi
și judecăţi disimulate. Ordinea socială, de pildă, deși
se bazează pe cea culturală, își are totuși legităţile ei, iar
ordinea instituţională (consfinţită de școală, armată și biserică)
se raportează la societatea modernă, civilizată. Un
loc aparte în analiză îl ocupă regulile impuse de vechi cutume
în instituţia familială, cu legile ei: relaţiile bărbatului
cu femeia, în general, apoi cu soţia (sau iubita) și cu rudele.
Familia coagulează aproape toate criteriile și valorile structurante,
ce le proiectează, ca model, pentru întreaga colectivitate,
ea acomodând, într-un fel, individualul cu socialul,
raţionalul cu afectivul, vocaţia cu aspiraţia și cu împlinirea.
O regulă strictă a căsătoriei (în cursul căreia se nasc,
de regulă, trei copii) este aceea a ierarhizării după vârstă a
accesului la această condiţie, ea făcându-se în ordine descendentă.
Faptul că vârsta, și nu alt criteriu, funcţionează
nezmintit aici îi confirmă autorului cât de presantă devine,
pentru comunitatea sătească, întemeierea unei noi familii.
Unul dintre semnele emancipării scos în evidenţă în
interiorul familiei este acela consecutiv conflictului dintre
generaţii, în mod special, dintre soacră și nurori, în particular.
Femeia, în genere, asigură starea casnică a familiei
(de multe ori aflată practic în situaţie monoparentală),
pentru că în zona socială întâietatea revine totuși bărbatului.
Cu alte cuvinte, femeia este păstrătoarea principiilor
culturii, iar bărbatul se adeverește a fi aducător al principiilor
civilizaţiei – realităţi care nu se aflau, totuși, încă întrun
conflict evident la mijlocul secolului al XIX-lea.
Dar spiritul de ordine sau de orînduială al societăţii dedate
prefacerilor morale și existenţiale se află pus de eseist
concomitent și echilibrat în legătură cu dezordinea, așa
cum peste tot în lume binele convieţuiește cu răul. Dintre
agenţii perturbatori sunt înregistraţi: ducerea în ispită,
vina, păcatul, abuzul de putere, comportamentul deviant,
lenea, nepriceperea, minciuna, zgîrcenia, hapsînia, prostia
– toate sancţionate de mentalul colectiv. Dezorânduiala nu
este considerată a fi o simplă
disfuncţionalitate a sistemului
societal, ci este privită în dinamica
ei productivă. Finalmente,
se restabilește ordinea pierdută,
fie prin regăsirea celei
vechi, fie prin adoptarea uneia
noi, graţie răzbunării, negocierii
conflictelor, recunoașterii
greșelilor, repunerii în drepturi
– cele mai multe dintre ele înfăptuite la capătul unui
drum iniţiatic.
Cartea de faţă prezintă un interes special, din două
puncte de vedere: unul strict eseistic, iar al doilea – pedagogic.
Ţintuirea operei lui Ion Creangă în insectarul didactic
a îndepărtat pe mulţi cititori potenţiali de contactul cu
proza lui vie. Iar argumetul este de găsit într-un lung citat,
spicuit din acest interesant eseu: „Generalizînd, Creaţia și
Opera sunt supuse și ele misterului mitic, de aceea putem
spune că artistul reînvie cu fiecare nouă operă, se re-personalizează,
dar nu ca individ, ci ca specie, ca umanitate creatoare,
iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o totală
comuniune integratoare a sa cu opera. Dacă o Operă este
o pasăre Phönix, apoi aceasta renaște din cenușa arsă a Artistului,
iar nu din a ei însăși. Din ea însăși reînvie doar cu
fiecare nouă lectură, și aici aflăm deosebirea esenţială dintre
creativitatea Artistului și cea a Receptorului, a consumatorului
de frumos. Numai artistul își revendică Operele
ca «ipostaze metamorfice» ale Eului său creator. După fiecare
operă artistul se reîntoarce la originaritatea sa mitică,
pentru a putea astfel reînvia în alte opere. «Creaţie și jertfă»
devine astfel o sintagmă, o entitate indivizibilă ca în orice
Facere, Naștere. Numai omului îi este dat acest privilegiu.
În alte împrejurări (și contexte) creatoare, jertfa poate fi și
a altuia, a părinţilor, de exemplu, cam cum își imaginau vechii
indieni Focul (Agni). Pentru a se naște, el trebuia să-și
devoreze părinţii, adică materia din care el se forma, consumând-o.
La fel se petrec lucrurile și în Legenda Mănăstirii
Argeșului, în prima parte, pentru că în cea finală jertfa
este acum a artistului însuși, de aceea și opera sa este mult
mai «adâncă» în semnificaţii, ca adevăruri umane, deopotrivă
materiale, existenţiale și spirituale. Ea este ca o Fîntînă./
Nu există, cu alte cuvinte, creaţie umană fără durere.
Estetic, numim această durere dramatic, tragic ori sublim,
dar nu ca valori calitative, ci ca modalităţi, ipostaze egale
între ele ale aceleiași dureri care se cheamă Viaţă. Și acest
adevăr ni-l reamintește în toată plinătatea sa și opera lui
Ion Creangă, în spiritul celui mai autentic ethos românesc
(s.a.)“.
Eseul Ion Creangă sau orînduiala lumii ne convinge că
paginile crengiste merită să fie reparcurse oricând, pentru
că ele pot aduce, în urma unei interpretări critice atente,
precizări de nuanţă și dezvoltări profitabile. Dumitru Tiutiuca
ne demonstrează că, dacă ne debarasăm de prejudecata
lăsării deoparte a ceea ce este prea evident, ni se poate
arăta un Ion Creangă ce ne propune numeroase registre de
lectură, cu rezervarea, în continuare, a nebănuite surprize.
Cronică literară HYPERION 81