citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

și spui vreau să vorbesc cu unul sau cu altul? De ce nu cu
Ducele? Voi sunteţi niște subversivi”.
Unchiul Pericle, în momentul acela, nu s-a supărat imediat,
dimpotrivă. Pe drum, în timp ce veneau pe jos pe Via
Nazionale și fratele lui îi spunea: „Dar tu ce zici, ești sigur
că o să ne dea voie să intrăm? Oare chiar nu ne alungă?”, el
îl calmase: „Glumești? Să ne alunge? Păi atunci, de ce am
mai făcut revoluţia? Stai liniștit”. Însă el, în sinea lui, nu era
chiar așa de liniștit. Pe tot drumul, la deal și la vale, prin
Apenini – chiar și atunci când găseau cele mai proaste urcușuri
la Furlo și prin toată Umbria, unde nu mai reușeau
să pedaleze și erau nevoiţi să coboare și să tragă bicicletele
la pas –, el nu avusese nici măcar o ezitare: „Așteaptă numai
să ajung la Roma, și cât ai zice pește rezolv totul”. Dar
imediat după Terni, când de-acum era limpede că au ajuns
și că în acea seară urmau să fie la Roma, nu făcea decât s ăși
spună: „Să vezi că nu rezolv nimic aici, poate că nici măcar
n-o să-mi dea voie să ajung până la Rossoni”.
Din acest motiv unchiul Pericle nu s-a supărat imediat.
Aproape că se aștepta la asta, era resemnat. Dar când a
văzut faţa dezamăgită a fratelui său, cu expresia tipică pe
care o avea unchiul Temistocle încă de mic, pe care o înţelegeai
imediat: „S-a isprăvit, nu ne mai putem aștepta la
nimic, încă un drum degeaba, am luat-o la buci și de data
asta”, unchiul Pericle s-a supărat și i-a sărit muștarul. Și-a
dus mâna la pumnalul pe care îl ţinea la brâu, l-a scos și a
început să urle și se rezema deja cu mâna cealaltă pe planul
ghișeului ca să-l poată sări și trece de partea cealaltă a
ghișeului, faţă în faţă cu ușierul. Dar între timp – de îndată
ce dusese mâna la pumnal – pe amândoi săriseră cât ai
clipi toţi poliţiștii de la OVRA sau mai știu și eu de unde,
i-au umflat ca pe niște saci, iar unchiul Pericle a mai avut
exact atâta timp cât să-i termine de strigat ușierului: „Spune-i
Peruzzi din Codigoro lui Rossoni, cap de sulă”, și i-au
azvârlit la zdup, deoarece camera de siguranţă era chiar
acolo, în spate, la îndemână. Și în timp ce-i cărau cu forţa
în celulă, le îndesau la pumni în coaste. Apoi, după ce
i-au aruncat din zbor pe patul de închisoare și i-au închis
cu cheia, unchiul Pericle a continuat să strige „Peruzzi din
Codigoro”, până când ultimul poliţist i-a zis: „De-acuma
taci, că noi am priceput”.
Însă șeful de post – pentru siguranţa lui –, înainte să
sune la chestura centrală ca să-i ia de acolo, l-a trimis pe
unul la etajul de deasupra: „Ai văzut?”. Acesta i-a spus-o
ușierului de la etaj, acesta unei secretare, secretara secretarului,
iar acesta din urmă, luând cu el câteva chestii de
semnat, a bătut la ușă și a intrat: „Cer iertare, Excelenţă, jos
sunt doi nebuni care spun că îi cheamă Peruzzi. Din Codigoro,
mi se pare. Pentru siguranţă am pus să fie închiși”.
Ei bine, n-o să crezi, dar Rossoni a sărit de la birou ca
un arc, a coborât treptele și a pus să i se deschidă celula și
imediat ce i s-a deschis le-a deschis braţele: Peruzzi!”.
Unchii mei au sărit ca arși de pe patul de închisoare pe
care se așezaseră și – în poziţia de drepţi – au executat salutul
roman și au spus cu respect: „Excelenţă!”.
„Care excelenţă, pârdalnicilor? Veniţi încoace”, și i-a îmbrăţișat
strâns, pe rând, în timp ce-i spunea secretarului:
„Ăsta-i Pericle Peruzzi, fii atent, e o pușlama, îl cunosc de
când era copil”, și i-a adus sus, la braţ, pe lângă dânsul.
„Cap de sulă” i-a mai spus însă o dată unchiul Pericle
ușierului atunci când au trecut pe lângă ghereta paznicului.
Rossoni – cum scrie și în cărţile de istorie – era numărul
doi la ora aceea. După Duce venea el; înaintea lui Balbo
și a tuturor celorlalţi care erau miniștri cu numele, însă cel
care administra era el, fiindcă era subsecretar la președinţia
consiliului, ca secretarul de stat american, imagineazăţi,
cu președintele SUA. Era urechea Ducelui, cel care îi stătea
cel mai aproape, și orice hârtie trecea pe la dânsul. Era
numărul doi, îţi repet. Desigur, n-a fost întotdeauna așa în
toţi cei douăzeci de ani. Cu Ducele nu prea era loc să stai
liniștit. Azi te purta pe palme și mâine dimineaţă te pomeneai
la gunoi. Vezi ce i-a făcut lui Balbo. Dar lui Ciano? Pe
Ciano, care îi era și ginere – soţul fiicei lui –, l-a executat.
Închipuie-ţi pe ceilalţi. Mai târziu, Rossoni a simţit și el pe
pielea lui vremea băţului, când Ducele l-a pus să demisioneze
și l-a dat afară de la președinţia sindicatelor fasciste
– s-a răspândit și zvonul că ar fi fugit în Elveţia cu toţi
banii din casieria sindicatelor, cu „tezaurul”, zicea zvonul;
dar el a dezminţit mereu, a spus că nu-i adevărat, deși cei
care au venit după el n-au găsit o leţcaie, ci numai datorii –
însă nu și de data asta, în 1932 era iar vremea morcovului
și el făcea cu adevărat legea. Desigur, Ducele stătea mereu
peste el – la un birou distanţă –, însă, ca să ajungi la Duce,
trebuia mai întâi să intri pe la el. Și, de îndată ce l-a văzut
pe unchiul Pericle, i-a sărit de gât și l-a purtat în cârcă.
Ce-i, nu mă crezi? Dumneata zici că povestea e prea romanţată,
că e cu neputinţă ca unul ca Rossoni să-și frângă
gâtul pentru ei, sau chiar că au reușit să intre pe poartă la
Palazzo Venezia – fie și numai ca să vorbească cu portarul
– fără să-i oprească nimeni, ca și când ar fi fost vorba de un
bloc oarecare de pe strada Vincenzo Monti? Ba chiar și la
un bloc de pe strada Vincenzo Monti, doi ţărani sunt oare
lăsaţi să se apropie așa?
Dar ce argumente sunt astea? E limpede că am scurtato.
Doar nu mă pot apuca s-o istorisesc în întregime, detaliu
cu detaliu. E limpede că, atunci când au plecat dimineaţa
devreme de la Ca’ Bragadìn, s-au dus mai întâi
la Ferrara. Și doar nu erau cretini, ca să plece așa, la voia
întâmplării, fără nici un petic de hârtie. Și apoi, doar acelea
nu erau vremuri când te puteai deplasa cum voiai: „Deacum
m-am plictisit aici, mă duc dincolo”. Aveai nevoie
de permise. Exista comisariatul pentru migraţii interne. Ei
controlau cine pleacă și cine vine. De pildă, era interzis să
pleci de la ţară și să te duci să stai la oraș – „După aceea
o să-mi caut o slujbă” –, nu te lăsau să te înscrii la plasare,
nu-ţi dădeau rezidenţa, te expediau îndărăt cu ordin de expulzare,
așa cum fac acum cu clandestinii. Așadar, e drept
că eram ţărani și, de asemenea, cam ignoranţi, însă, înainte
să plece spre Roma, unchii mei s-au dus la federaţie la
Ferrara, la asociaţia de luptă a provinciei, și au făcut rost
de o scrisoare în care se spunea: „Tovarășii cutare și cutare
vin pentru asta și pentru asta, vă rugăm să-i sprijiniţi pe
cât se poate, salutări fasciste și mulţumiri”. Îţi închipui că
federalul din Ferrara nu i-a făcut scrisoarea asta unchiului
Pericle? Dar dumneata ai înţeles despre ce vorbim? Iar
după aceea, la Roma, e logic, chiar înainte să pătrundă în
Piazza Venezia, i-au arătat scrisoarea aceea unui jandarm,
apoi, pe rând, la doi poliţiști în civil, liber zice unul, liber
zice celălalt, până în mijlocul pieţii, iar de acolo mai departe,
până când au ajuns în dreptul porţii centrale, unde
se afla plantonul miliţiei, care stătea pe lângă muschetarul
Ducelui postat în gheretă în poziţie de drepţi, iar acesta –
plantonul – le-a dat drumul să intre și i-a condus până la
134 HYPERION Universalis