citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

nici cel mai mic șoc, frazele au aceeași fluiditate pe tot
parcursul povestirii, textul curge pe aceeași albie de la
un capăt la altul, micile bucle apar atunci când se încearcă
forţarea evidenţierii fluxului încărcat de mister al
naraţiunii: „Prima întâlnire adevărată cu noul Aurelius
a avut loc pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu. Îmi aduc
aminte, pentru că tot net-ul era plin de pozele și poeziile
lui, iar eu tocmai terminasem de făcut un „ paste” pe
două versuri luate din „bucureștiivechișinoi.ro”, când ușa
s-a deschis „au ralenti”, lăsând să intre în mod straniu
fostul meu birou, cu picioarele lui solide, despre care
acum știam că sprijinise întreg neamul Petreștilor, toţi
profesori la Politehnică, inclusiv pe madam Ecaterina.
Îmi aduc aminte senzaţia, mai ales că nu mai intrasem
de aproape două săptămâni în biroul ăla, care mă făcuse
să mă simt pentru un timp intangibilă. Când s-a deschis
ușa, până când să-mi dau seama că era deschisă și cealaltă,
a lui Cal, am avut impresia că năvălește înăuntru
toată încăperea, care îmi era atât de familiară și pe care
o pierdusem, cu masa solidă, cu peretele alb, pe care se
mai vedea încă urma afișului de la 4+1. Și pe fondul ăsta,
după ce ușa s-a deschis, am văzut în fine și braţul lui
Cal, care împingea cu un soi de reţinere, apoi coada vărgată,
înaintând până în mijlocul încăperii. – Uite, Licia,
cine a venit să te vadă! În mod normal aș fi ridicat imediat
privirea spre Cal, să mă uit în ochii lui colcăitori,
să-i absorb dispreţul ieșit în aburi groși, să mă infestez
cu otrava și parfumul lui. În mod normal. Dar intrarea
lui Aurelius, de ziua poetului naţional, cu coada ridicată
și escortat de George Cal nu era un fapt obișnuit. Pisicul
se oprise cu prudenţă, ţinându-și coada ridicată ca
o domnișoară de pension. Mă privea dintr-o parte, cu
niște pupile umbrite, ca un staniol ars, și cu spinarea încordată
nervos.”
Celelalte personajele care intră în scenă sunt la fel
de enigmatice precum George Cal, chiar dacă unele
își fac prezenţa în scenă doar pentru scurt timp, își expun
doar umbrele la vedere după care dispar în neant,
lăsând în urmă doar fum și mister. Licia este cea care
absoarbe parcă, prin ochii agresivi ai pisoiul Aurelius,
toată energia celor din jurul ei lăsându-i uneori în faţa
cititorului în întreaga lor nuditate sufletească. La prima
vedere, personajele sunt debusolate și par lipsite de
orice adâncime psihologică, numai că ele sunt schiţate
de către naratoare oarecum simplist cu un scop bine
gestionat, pentru ca cititorul să observe mai bine cele
mai pregnante linii de caracter. La cele mai multe dintre
personaje se exprimă într-o gestica simplă, iar reflexele
oarecum naive le trădează de îndată exprimarea socială,
dezgustul faţă de carte le accentuează zona superficială
a felului de-a fi. Limbajul intercolegial e unul în
doi peri, pigmentat de vulgaritate și mici broboane de
răutate. Se trăiește pe fugă, niciun personaj nu încearcă,
cel puţin pentru câteva minute, să-și evalueze viaţa, se
aruncă fără nici un discernământ în faţa tăvălugului superficialităţii
lăsându-și mintea la voia …fanteziilor. Și
ca paradoxurile să continue să nu uităm că totul se petrece
într-un studio cinematografic, unde atmosfera ar
trebuie să fie propice cititului, dar nimeni nu mai citește,
până când și acele rezumate, ce reprezintă singura temă
de lucru a celor câţiva evaluatori de scenarii, sunt făcute
cu lehamite, maldărele de cărţi din jur aduc tot mai
mult cu niște cimitire, și acelea lăsate în paragină. Ei
bine, în acest climat are loc ascensiunea lui George Cal,
unde mai pui că acest libidinos personaj este și autorul
unui roman, de care nimeni nu auzise. Femeia scenarist,
care de altfel e și naratoarea „Apocalipsei” este tot mai
atinsă de abulia colegilor, dar mai dureros e faptul că se
lasă condusă în viaţă de privirea malefică a lui Aurelius,
care explodează prin ochii tuturor bărbaţilor ce-i trec
pragul sufletului. E un joc ciudat, care atrage tot felul
de drame, cei patru „inevitabili” dispar în negura misterioasă
a privirii motanului. Important, victimele nu se
aseamănă deloc între ele precum nici morţile lor n-au
nimic comun. Dramatismul fiecărei dispariţii îmbracă
tot alte fracturi destinale, fără a putea fi descifrate logic.
Drama Liciei se consumă între două lumi; cea reală, care-i
atinsă de o ceaţă densă, și o lume misterioasă, injectată
de impulsurile diabolice ale acelei priviri obsedante,
ce-i perforează în permanenţă mintea și care o culpabilizează
de crimele ce au loc în jurul ei, care, în realitate,
nu sunt decât niște accidente stupide. Într-un al doilea
plan prozatoarea creionează o apocalipsă a cărţilor, nimeni
în jurul ei nu mai citește, net-ul devine singura
sursă de cunoaștere, el deversează în minţile colegilor
și cunoștinţelor ei tot felul de informaţii, într-o totală
vraiște, cultura se asimilează epidermic, doar după ureche,
capodoperele literaturii universale nu devin decât
niște scrieri depășite, ce nu mai stârnesc interesul contemporanilor;
ce-i drept, uneori mai apar ceva dispute
în jurul unor cărţi, plecând doar de la niște chichiţe, ce
nu lovesc nicidecum nervul scrierilor, cazul „Madame
Bovary”„când George Cal este pus să facă un rezumat.
Un alt gest „criminal” al individului este atunci când
așează o pasăre însângerată pe paginile unei cărţi de
Marquez. În jurul Liciei se deschide un adevărat cimitir
al cărţilor, literatura devine o povară, simte cum și sufletul
ei, încetul cu încetul, se ofilește fiind oricând gata
să se fosilizeze, gustul pentru lectură îi dispare în totalitate.
Traseul acestui dezastru este extrem de fin conturat
de naratoare, lehamitea pentru citit este cea mai
agresivă maladie a sufletului, atinge parcă toate sentimentele,
dar și celulele logicii, dispare aproape în totalitate
percepţia realităţii. Între acești vectori se înscrie
materia acestei naraţiuni. Personajele sunt foarte bine
radiografiate psihologic, printre rânduri le poţi citi fiecare
trăsătură, mai ales în timpul acelor anchete poliţienești,
private sau oficiale. Romanul se sfârșește în coadă
de pește, cititorul este lăsat să aleagă orice final dorește,
nu cred că povestea trebuie privit doar ca o parabolă
despre moarte literaturii și topirea gustului pentru citit.
Fiorul poliţienesc al cărţii este o oferta deosebită pentru
cititor, îi incită curiozitatea, dar în același timp îl și determină
să urmărească mai atent linia epică, care uneori
ia accente ciudate datorită fantasticului. Dintre toate
romanele autoarei cred că acesta este cel mai sprinten și
mai provocator, poate că nu este de aceeași forţă imagistică
precum „Zogru” și nici atât de disciplinat epic și
bine construit precum „Fantoma din moară”, dar merită
toată atenţia. E un succes.
80 HYPERION Cronică literară