citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Printre alţi călători în Tibet este amintită
şi Alexandra David – Néel (1868 – 1969),
născută la Paris şi pasionată de studii şi
limbi orientale. A călătorit de mai multe
ori în Tibet, apoi, în Japonia, Coreea, China,
înfiază pe lama Aphur Yongden şi scrie
„Călătoria unei parizience la Lhasa” (1927).
Cei dornici de a adânci subiectul pot consulta
traducerile realizate din această autoare
şi Suplimentul cultural, Litere, Arte,
Idei (nr. 18, 22 mai 1995), al ziarului Cotidianul.
În sfârşit, din cartea istoricului englez
Christopher Hale „Cruciada lui Himmler.
Istoria expediţiei germane în Tibet din
1938” (Ed. RAO, 2007, 2008), aflăm cum
acest demnitar nazist, Himmler, pasionat
de ştiinţele oculte, de civilizaţiile dispărute,
susţine expediţia unui grup de cinci
tineri germani în Tibet, pentru identificarea
locului de origine a arienilor. În Tibet
s-ar afla Shambala (Agarttha), căutată şi
de Nicolae Roerich (1874 – 1947). Apoi,
Hugh Richardson şi David Snellgrave sunt
autorii unei „Istorii culturale a Tibetului”.
În China propriu-zisă, N D C nu vizitează,
bunăoară, Marele Zid Chinezesc, oraşele
Beijing, Canton, Shanghai (poate că
le-a vizitat cu prilejul altor călătorii?), ci
se limitează la alte localităţi, de exemplu,
Emei (unde a trăit şi a scris Lao Tze), care
a constituit motivul unei poezii a lui Li
Tai – Pe „Ascultând lăuta monahului Dzün
din Su” (v. „Trei poeţi din Tang: Li Tai-Pe, Van
Vei, Du Fu”, versiune românească şi cuvânt
înainte de Ion Covaci, Ed. Univers, 1978),
pe care o reproducem în întregime: „De
sus, din Emei, | pe cărări de rugină | coboară
prietenul meu | cu lăuta-i divină. | Şi-n zvonul
dintâi | al divinei lăute | glăsuiesc dureros
| păduri nevăzute | şi mai zburdă un râu
| din strună în strună | şi brumatele clopote
| în negura toamnei | răsună.| Când căzu
noaptea | cine poate să-mi spună?”. Concluzia
lui N D C despre această ţară uriaşă:
„China se adaptează rapid spiritului capitalist,
deşi pretinde că este încă o ţară comunistă”
(p. 339). Itinerariul continuă cu ţări
din Peninsula Indochina: Laos (observă
pasiunea locuitorilor pentru igiena personală),
Vietnam („Multă animaţie, vietnamezii
dau senzaţia de popor foarte laborios,
hiperactiv, în continuă mişcare”, p. 361),
Cambodgia (ţară săracă, în genere, a fost
teatrul unor experimente politice de tristă
amintire. După abdicarea lui Norodom
Sihanouk, care vizitase România la începutul
anilor ’70, puterea este acaparată în
1975 de Pol Pot – vizitat de dictatorul român
Nicolae Ceauşescu –, care în decurs
de patru ani a lichidat aproximativ 2 milioane
de oameni): „După 1980, Cambodgia
a rămas o ţară fără lege, unde armele, drogurile
şi prostituţia erau libere. Cambodgia
este şi astăzi o ţară săracă, în care politicienii
se ocupă de propria lor îmbogăţire” (p.
374). Vizitează, contemplă, meditează la
templele de la Angkor. Bangkokul (capitala
Thailandei) mai fusese văzut în două
rânduri (1980, 1998), ocazie de a constata
profundele transformări şi numărul imens
de turişti, nivelul de trai ridicat, lumea, în
general, bine îmbrăcată. În Thailanda se
împlineau nouă luni de când N D C se afla
în călătorie (p. 380), prilej de a enumera
o sumedenie de evenimente neplăcute
petrecute prin ţările străbătute. Următoarele
etape ale călătoriei: Malaysia, Indonezia
(nu cercetează renumitul templu
Barabudur descris într-o carte celebră de
Paul Mus), Australia şi Noua Zeelandă, încheie
o călătorie dusă la bun sfârşit, fără
incidente neplăcute. Surprinde, de pildă,
că în Australia şi Noua Zeelandă nu a căutat
să intre în legătură cu românii stabiliţi
pe acele meleaguri. Semnalăm, în final,
inconsecvenţe de datare: astfel, la pagina
111, N D C scrie că Vasco da Gama a ajuns
la Capul Bunei Speranţe (iniţial, în 1488
Bartholomeo Diaz l-a numit Capul Furtunilor),
în 1492, pentru ca mai la vale (p.
154 şi 278), să menţioneze anul 1498. La
pagina 433, N D C scrie că James Cook a
ajuns în Noua Zeelandă în 1769, pentru ca
la pagina 435 să spună că în 1777.
* NICOLAE C. DIMACHE: „O privire dincolo
de orizont. Jurnal de călătorie în jurul
lumii”, EDITURA VREMEA, Bucureşti, 2009
Ionel SAVITESCU
Grigore Şoitu:
Poeme de stânga
Cine-aude de „Poeme de stânga”, îşi
va spune îndată în barbă: Grigore Şoitu
o fi vreo fiară comunistă şi curând îşi va
umple pieptul bombat cu crucile şi stelele
medaliilor comuniste, de vreme ce
la noi comunismul e încă în floare, apud
discursurile, oficiale sau nu, ale candidaţilor,
din opoziţie, la ciolan. Noi vorbim însă
aici de poezie, nu de politică, aşa că părerea
noastră e... ternă, fără zgomot de fond
măcar... Dar zic şi eu ca ei, fără să mă dau
însă cu ei, pentru că, la putere sau opozanţi,
toţi sunt tot o apă şi-un pământ. Aşa
ceva zice şi Grigore Şoitu în volumul său
de versuri. Doar că, mai coleric ca mine,
poet fiind, îşi pregăteşte discursul cu niscaiva
citate ca moto, zicând: cei slabi de
inimă şi supărăcioşii să nu privească aici!
Până deunăzi, venind vorba de cărţi, scriitorii
îi repudiau pe cei săraci cu duhul. Dar
iată că Grig Şoitu are în vedere alt cititor.
„Primul glonţ/.../ intră în capul tău/ plin de
gânduri negre”. Neatenţi la sens, cei învăţaţi
cu literatura vor crede că e o metaforă
aici. Deloc. E doar un scenariu virtual. Iată
că Grig Şoitu face, primul, trecerea de la
metaforă la virtual. Ce l-a supărat aşa tare,
încât să se vadă în rol de lunetist... ba nu
chiar, pentru că, aşa cum spune, n-a pus
mâna vreodată pe mai mult de-„un pistol
carpaţi/ calibru 7.65 mm”. Ce-ar vrea
să facă poetul cu acest pistol? Să-l împuşte
pe cel aflat în funcţia de preşedinte al
României. În planul realului, totul este o
glumă, dar în plan poetic nu este deloc. Şi
vom vedea de ce.
„...roşul/ se stinge/ în propria-i/ lumină”,
zice Grig Şoitu. Eu, de şcoală modernistă,
crescut cu „Panorama poeziei...” lui
A. E. Baconsky, aş fi spus: roşul se stinge în
propriul să sânge. Dar Grig nu vrea să vorbească
despre teroarea comunistă, ci despre
speranţa comunistă. Dacă a dat speranţe,
comunismul a fost o lumină. Dar el
a oferit, prin eşec, un eşec ce l-a preschimbat
într-un regim inuman, o deziluzie. S-ar
mai fi gândit Grigore Şoitu, la peste douăzeci
de ani de la căderea comunismului în
România, la ce-a fost, dacă viaţa noastră
ar fi mers strună? Nu, „Poeme(le) de stânga”
poartă acest nume nu pentru că ar fi
„partinice”, ci pentru că sunt poeme politice
(şi orice e politic este, implicit şi social).
E o carte a dezamăgirilor politice, implicit
sociale. O carte a dezamăgirilor şi, Grig
Şoitu n-ar fi cu adevărat poet, dacă nu ar fi
şi o carte a deznădejdii. Cu asta avem de a
face în „Poeme(le) de stânga”. Şi cum eu-l
liric şoitian nu-i unul care să lâncezească,
îndată îmbracă hainele lui Che Guevara şi
pentru că atâta nu-i e de ajuns, produce
scenariul virtual cel mai teribil posibil să
ţi-l imaginezi ca violenţă: uciderea preşedintelui.
Prozator, cum sunt, pus de multe
ori pe şagă, n-aş putea să nu iau în glumă
desfăşurarea epică de aici. Dar, cum spuneam,
în plan poetic, deziluzia şi deznădejdea
preschimbă totul într-un scenariu
tragic: ne vedem, în poezia lui Grig Şoitu,
parcă în ochii unei fantome ce ne-a răsărit
pe neaşteptate în faţă, viaţa. Întreaga viaţă:
privaţiuni, mizerie, umilinţă, deziluzii.
Poezie politică... Hmmm. Vorbeşti de poezie
atunci, dar mai că-ţi vine să vorbeşti de
politică. Cine-a fesenizat România, cine-a
becalizat România, cine-a jupuit-o (ca să
nu zic cu vorba mai neaoşă, belit-o)? Da,
să dăm vina pe Becali, e mai bine! Cum ar
zice englezul: sit! să-l stuche orice motan
de treabă!... Te indignează cartea asta care-ţi
aminteşte de toate, de tot ce-a fost şi
este, de tot ce trăim noi ca români aruncaţi
peste graniţele ţării de-un trai crud...
Cum poetul nu-i lânced, deziluzia şi deznădejdea
nu-l pune cu botul pe labe, ci-l
duce la revoltă. Cum s-a născut comunismul?
Se zice că Lenin, ajungând într-o zi
Note, comentarii, idei HYPERION 193