citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Coloana nesfârșită
a lui Mircea Eliade
într-o nouă formulă scenică
cristinA scArlAt în diAlog cu letteriA giuffrè-PAgAno
lCristina Scarlat: Letteria Giuffrè Pagano (Messina, 1977),
a absolvit Pictura la Accademia de Belle Arte din Florenţa
în 2000, unde în 1999 a co-fondat grupul teatral
Telluris Associati. Pe lângă pictură, s-a dedicat cercetării
și experimentării noilor limbaje, mai ales în video-artă
și în artele scenice. Printre activităţile ultimilor ani, pe
lângă regia Coloanei nesfârșite după textul omonim al
lui Mircea Eliade, se ocupă cu direcţia artistică a festivalului
„teatROmania/emersioni sceniche”, care se desfășoară
în luna septembrie la Accademia di România din
Roma. Spectacolul „La colonna infinita”, după textul lui
Eliade, tradus în italiană de Horia Corneliu Cicortaș [1] ,
adaptat și montat de Letteria Giuffrè Pagano, este o producţie
a companiei independente Telluris Associati 2008,
în interpretarea actorului Tazio Torrini. În 2009 și 2010
a fost jucată, printre altele, în orașele italiene La Spezia,
Roma, Padova, Milano, Florenţa și Messina. Anul viitor
este prevăzut un turneu în mai multe orașe din România.
Doamnă Pagano, ceea ce-l frapează în special pe
spectator, mai ales pe cel familiarizat cu opera lui Eliade,
este că spectacolul dumneavoastră exprimă, în pofida
caracterului său experimental, universul tematic al lui
Eliade, inclusiv teoriile acestuia privind arta și spectacolul.
Îl regăsim aici pe Eliade într-o „ţinută” mai puţin
obișnuită dar, paradoxal, același. Cum aţi abordat textul?
Plecând de la simpla lui lectură?
Letteria Giuffrè Pagano: Geneza acestui spectacol e
strâns legată de raportul subtil și exclusiv ce se creează
între regizor și textul scris, și apoi cu actorul din spatele
acestuia. Când am citit pentru prima oară Coloana
nesfârșită, m-a frapat mult o chestiune care, faţă de altele,
îmi apărea imediat în prim-plan: omul creativ în
faţa neantului sterilităţii, o situaţie analoagă întâlnirii
cu propriul suflet în momentul morții. Cercetarea textului
lui Eliade a fost, evident, germenele de la care s-a
declanșat apoi întreg procesul de elaborare pentru punerea
în scenă. Ulterior, s-a impus necesitatea de adaptare
a textului, de la cel originar compus din trei acte
în care apar mulți actori, timpuri și locuri diferite, întro
unitate de timp-loc-acțiune, pentru un singur actor.
Asta, pentru a dobândi un text mai adecvat nevoilor de
montare pe care le aveam în minte. În plus, voiam să
lucrez cu un singur actor pentru a mă concentra asupra
acțiunii și a conținuturilor mai semnificative, evitând
să mă „distrag” cu mișcări scenice complexe și cu
mai mulți actori. Simplificând, putem spune că am încercat
să înțeleg acel ceva ce se află sub cuvinte, scene,
personaje, acțiuni, ceva aflat, poate, dincolo de textul
1. A se vedea şi Cristina Scarlat - Coloana nesfârşită a lui Mircea
Eliade într-o nouă formulă scenică. Dinspre traducător- convorbire
cu Horia Corneliu Cicortaş, Italia, apărută în Nord Literar, nr. 3 (94)
martie 2011, p. 11.
însuși. Există
diferite
niveluri de
înțelegere
a unui text,
iar în acest
caz e ca și
cum Eliade
s-ar fi amuzat
să stratificediferite
elemente,
ascunzându-le
și făcând
să iasă
la lumină unul sau altul. Aceste niveluri nu sunt egale,
de aceeași înălțime, intensitate, culoare sau gust. Mai
mult, nici unul dintre ele nu e net separabil de celelalte.
Fiecare din noi, în virtutea propriilor experiențe,
culturi și sensibilități, poate avea acces la anumite niveluri.
Lumea tematică a lui Eliade este, de asemenea,
întrețesută cu simbologii și trimiteri care ne-au oferit,
atât mie cât și actorului, limfă vitală și numeroase
imbolduri pentru cercetare. Desigur, am ales anumite
elemente lăsând deoparte altele, din economie și
datorită unor exigențe concrete de lucru, fără să pierdem
nicicând tonalitatea ludică ce trebuie, cred eu, să
însoțească mereu creația. Inclusiv din aceste motive au
fost făcute unele alegeri pe care d-voastră le numiți mai
puțin obișnuite. Ne-am jucat cu pânzele, cu luminile,
cu proiecțiile video, dar și cu melodiile și cu sunetele.
Cred că în teatru „ilicitul” e licit, ba chiar profanarea și
deriziunea, important e să nu fie fără rost sau scontate.
Cred că așa cum e acum, în deplinătatea sa, spectacolul
reflectă intenția autorului de a dezvălui doar în
parte anumite conținuturi. E un spectacol pentru public,
pentru fiecare spectator în parte. Noi am lucrat la
partitură ținând mereu seama de om și de solitudinea
lui. Aș vrea ca în vizionarea-participarea la spectacol,
spectatorul să se găsească pe deplin singur, ca și cum
el și nimeni altul s-ar găsi în sala din fața actorului și a
acțiunilor acestuia. Aici se dezlănțuie teatrul. Sper să fi
reușit, măcar parțial, în această intenție.
C.S.: Citind piesa, care au fost primele elemente pe care leaţi
„vizualizat” pentru spectacol?
l.G.P.: Copiii. Sunetul glasurilor lor, trupurile lor care se
cațără pe coloană, ecoul jocurilor lor, urmele lăsate pe
teren înainte de a dispare acolo sus. Imaginea aceasta
m-a obsedat constant de-a lungul repetițiilor, în timp
ce pregăteam materialele video, piesele muzicale și luminile.
A fost imaginea cea mai pregnantă, alături de
cea a beznei umede din templul din Indore, un loc pe
12 HYPERION Dialogurile revistei