citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

stă la temelia oricărei mari poezii: poezia nu descrie
realul, nu i se supune, ci îl instituie și îi conferă sens.
Având astfel de intuiţii, Emil Iordache ar fi putut ajunge
departe în acest domeniu atât de exigent.
În unele texte se văd, scriam mai sus, urmele lui Esenin,
poetul care l-a marcat pe Emil Iordache încă dinainte
de a-l traduce magistral (de a-l de-lesniza, dacă
un astfel de joc de cuvinte este plauzibil) și de a-i consacra
două cărţi excelente. Rădăcina pâinii, Iarnă cazonă,
Cărţi albastre, Nocturnă, Sufletul satului sunt doar câteva
poeme care stau sub semnul marelui poet rus, fără
a-și pierde originalitatea. Dimpotrivă, impresionează
perfecta artă prozodică, Emil Iordache știind bine că
poezia este, trebuie să fie și meșteșug și că un poet autentic
trebuie să parcurgă și această școală a versificaţiei,
care celor superficiali le pare inutilă, vetustă.
Poemele scrise la începutul anilor ’90 vin dintr-o altă
direcţie, aceea care nu mai poate gestiona sentimentul
deja-lu-ului. Conștiinţa că totul a fost scris îl transformă
pe scriitor, spunea undeva Borges, într-o simplă fantasmă
și îl obligă, spun eu, odată cu majoritatea teoreticienilor
postmodernismului de la noi și de aiurea, să
găsească soluţii de a-și asuma trecutul cultural într-o
manieră care să-i mai permită și spaţiul minim de a-și
strecura propriul mesaj. Doctor în filologie cu o lucrare
despre Semiotica traducerii poetice, la zi cu teoria literară
și, de asemenea, cu poezia română de ultimă oră,
Emil Iordache ţine pasul și se repliază. Astfel, unul dintre
texte, datat „februarie 1991”, se intitulează Mic tratat
filologic. Aici, o mică (melo)dramă sentimetală se mută
din spaţiul domestic în cel al limbajului, al textului, mai
bine spus:
O odaie-dicţionar, explicativă, săracă, tenace,
silabele parchetului ghemuite sub cuvântul “covor”;
cuvântul „tu” stă lângă cuvântul “fereastră” și tace,
verbul “a privi” e doar o frângere-nceţoșată în gol.
Ne clătinăm pe ostilitatea singurătăţilor crenelate,
sălcii,
descălecaţi de pe patul suferind, lânos, patruped
“vezi, rândunelele se duc”, “de ce nu-mi vii, de ce numi
vii?” -
coperţile decent văruite romanţa nu ne-o mai cred.
Curând se va deschide o ușă ca o bulboană, prin care
amândoi ne vom traduce numele în câte-o limbă
străină,
Noua transhumanţă va-ncepe, firește, cu o ninsoare
banal de albă și banal de lipsită de vină…
Nu cred că greșesc prea mult dacă mă încăpăţânez să
citesc și acest poem ca pe o ars poetica. De altfel, de la o
vreme, orice poem poartă cu sine, la vedere, ca un ceasornic
transparent, și mecanismul de funcţionare. Emil
Iordache asimilase, iată, corect, spre deosebire de majoritatea
optzeciștilor neduși la școală, lecţia unui textualism
autentic, care înseamnă o miză existenţială intensă
(„agonală”, îi plăcea să repete mereu lui Marin Mincu),
sporită prin această tentativă dramatică de prindere a
realului în arcanele textului.
Un alt poem (Macarale în grevă) aminteșe de unele
texte celebre semnate de Mircea Cărtărescu sau de
Florin Iaru și care au făcut deliciul cititorilor la finele
anilor ’80 și începutul anilor ’90. Poate sunt subiectiv,
dar mie mi se pare că poemul lui Emil Iodache are mai
multă vervă parodică, dar și autenticitate:
Depun mărturie că ai într-adevăr un stil delicvent
de înaintare,
un mers fabulos, compus din zvâcniri senzuale de
emisfere mobile,
ești un fel de junglă bipedă în plină mișcare,
colcăind de tarzani primitivi și de alte jivine agile;
când treci tu, strada pare un iezer murdar cu lebede
albe și roșii
ancorate la semaforul bâlbâit, tricolor,
braseria din colţ se cutremură ca un pavilion, unde
canceroșii,
privindu-te, uită că maladia lor e-un antimotor
din tecuci, care ţăcăne zăpăcit, mestecând înainte
interdicţii, diete, reţete, cuvinte;
„fierbinte!”iată
ultimul geamăt al termometrului meu de
adolescent,
despre care nu aș putea zice că pune un diagnostic
făţiș;
înaintezi precum coloana a cincea, teribil,
arborescent,
precum o târfă la concursul de „Miss
Virginitatea”, de „Miss Pudoarea
Dezbrăcată de Conștiinţa de Sine”…
Pe scena străzii, ești ca o poză deșucheată în
Evanghelie,
poţi fi citită de la dreapta la stânga începând cu
Apocalipsa; așa vine
spre noi Omida Singurătăţii, așa se târăște, ne sperie
armata roșie a fructului nehărăzit, al unui destin pe
dolari,
pe mărci, pe franci, pe orice valută de mare manevră,
iar noi rămânem năuci și tragici, revoluţi și rurali,
precum șomerii în shop-uri, precum macaralele-n
grevă.
Nu am niciun dubiu că dacă un astfel de text i-ar fi
„ieșit” unui poet consacrat, el ar fi ajuns, astăzi, chiar în
manuale. Asta pentru că în el coexistă pașnic și spiritul
parodic, dar și viziunea gravă, alertată de sentimentul
imposibilităţii de a controla o astfel de atracţie erotică.
Poezia lui Emil Iordache nu era doar o joacă de-a cuvintele,
ci un lucru cât se poate de serios.
Din păcate, ceea ce ne-a rămas este prea puţin faţă
de ceea ce ar fi putut fi. Mă bucur să constat că prietenul
meu și omul de la care am învăţat atâtea, că marele traducător
Emil Iordache este și un poet remarcabil; regret,
în schimb, faptul că nu și-a dus până la capăt această
vocaţie.
P.S. Surâd la gândul că Emil Iordache s-ar fi amuzat
teribil văzându-mă scriind acest comentariu neinspirat,
dar nostalgic despre poeziile sale pe care le-a tot ascuns
până ce s-a ascuns și el de noi; mai ales că o fac având
mâna dreaptă în ghips...
Iași, 31 august 2011
Memoria HYPERION 185