citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

R
E
L
E
C
T
U
R
I R
Radu VoiNESCU
Criticul, actualitatea şi perspectiva istorică
P
Printre criticii afl aţi în serviciul receptării literaturii
române contemporane, Vasile Spiridon este cunoscut
pentru prezenţele sale cu rubrici în câteva dintre cele mai
importante reviste de cultură ale ţării, prezenţe marcate
de un tip de discurs a cărui caracteristică principală se
defi nește simplu prin cuvântul pertinenţă. Trăsătură importantă
a temperamentului, atitudinii, opţiunilor unui
critic angajat în evaluarea noilor apariţii, dar și a liniilor
principale pe care evoluează literatura la un moment dat.
O calitate care numai ea singură clădește o reputaţie, pentru
că stilul, promptitudinea reacţiilor, chiar spectacolul
persoanei, atunci când se mai întâmplă și așa-ceva, pot fi ,
și chiar sunt, secundare.
Reputaţia, de altfel, este
sprijinită solid și pe cărţile
criticului, în număr de
șapte până acum. A debutat
cu volumul Cuprinderi,
subintitulat „eseuri critice”,
în 1993, urmat abia la zece
ani, în 2003, de o monografi
e Nichita Stănescu, apărută
în seria monografi ilor
de la Aula. Tot în 2003 publică
Viziunile „învinsului
de profesie” Nichita, volum
care se ocupă, conform
subtitlului, de „cosmicitatea
în lirica stănesciană”.
Dar până la descifrarea arcanelor
poetice în care viziunea autorului celor 11 elegii
și al Oului și sferei se metamorfozează pentru a confi gura
un univers simbolic, un imaginar captivant, răspunzând
propriilor principii și legi și unei fi losofi i foarte consecvent
susţinute și despre care se vorbește mai puţin, este
de remarcat că tânărul critic pornea în demersul său dispunând
de o bună și pertinentă viziune el însuși legată de
opera autorului pe care îl tratează cu multă aplicaţie și cu
subtilă înţelegere.
De la primele pagini atrag atenţia aceste rânduri care
exprimă plauzibil, în acord cu datele evoluţiei poetice a
lui Nichita Stănescu, fără a proceda la analize și interpretări
artifi cioase, menite să impresioneze un public sensibil
sau să-și surprindă colegii de breaslă: „În căutarea
identităţii și acomodării cu statutul de Poet, Nichita Stănescu
nu a jucat roluri de sub măști protectoare pentru
a-și desfășura strategiile poematice. El a fost mereu fi del
sieși, dar coagularea mutaţiilor de structură în registru
poetic era aceea care cerea exteriorizări diferite. Jocul instabil
și derutant al poeziei sale nu conţine doar o componentă
ludică sau barochistă, ci trebuie plasat și sub semnul
metamorfozelor necesare, care nu implică renunţarea
la identitatea poetică ferm conturată și nici degradarea în
manierism, pastișă sau diferite „-isme”. Nu este greu de
sesizat inapetenţa totală pentru vreo formulă anume, poetul
nefi ind încadrabil vreunei ascendenţe tipologice sau
seriale. Ceea ce se poate afi rma cu certitudine este faptul
că Nichita Stănescu se situează în descendenţă eminesciană
și argheziană prin tentativa de a revoluţiona limbajul
și viziunea poetică.”
E semnifi cativ acest pasaj
tocmai prin faptul că nu
vrea să șocheze, prin faptul
că acestea chiar sunt argumentele
pertinente cu care
se poate aborda și explica
orice discurs nichitastănescian.
Pentru că, spune
mai departe, „sentimentul
pe care romanticii l-au
avut în faţa Totului cosmic
este refăcut de Nichita Stănescu
în faţa lumii cuvintelor
cu o conștiinţă de om
ReLecturi HYPERION 85