citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

J
U
R
N
A
L J
Carmelia lEoNtE
Jurnal spaniol (VI)
ADuminică, 13 iulie
Am momente când îmi imaginez cum casa ta (care
nu există) e scăldată în soare și parcă te văd în faţa ușii,
așteptând ceva sau pe cineva. Ești numai tu și cladirea
sobră, frumoasă, cu fl ori și cu iarbă. Apoi îmi imaginez
cum începe să apună soarele și cum cerul devine roșiatic,
mă gândesc cum irizaţii aurii se năpustesc pe trepte,
pe liniile clădirii, pe ferestre. Totul devine deosebit de
luminos și chiar te văd în acea realitate extraordinară,
devenită palpabilă, cum stai și aștepţi. Un geam se deschide,
dar nu o mână îl împinge, ci o abia perceptibilă
pală de vânt. Și în acea străfulgerare de lumină, puternic
refl ectată pe sticlă, se vede totul încă și mai clar. O
asemenea clipă este cu adevărat nemuritoare. Sau poate
mă agăţ eu de nemurirea ei probabilă, posibilă, o rog
să existe, o implor, o somez. Apoi fac un efort să aduc
lucrurile în starea lor adevărată, cea de veșnicie. Să le
aduc cu puterea minţii mele, cu capacitatea mea de a
mă concentra, de a schimba traseul tragic al existenţei,
de a struni totul. Chiar și moartea. Dar pot?
O iluzie? Îţi dai seama că noi, cu puterea gândului,
putem schimba faţa unei iluzii? In felul acesta se
schimbă lumea. Dar poate că asta este o iluzie și mai
mare. Un gând pe care Dumnezeu nu-l ajunge (pentru
că l-ar face posibil, l-ar vindeca de tot efemerul). Cum
să mă apăr? Doamne, cum să mă apăr de Tine?
Ieri am fost la Aquaamarga, cu toată trupa. Orașul
nu e mai interesant decât Mojácar. Farmecul lui constă
în străzile care de fapt nu există, ci sunt doar niște trecători
înguste, ce și-au făcut loc cu greu printre clădiri
și printre stânci. Parcă ar fi o încrengătură incredibilă
sau răsfrângerea unor idei contradictorii ale unui arhitect
dezorientat. Nu-ţi vine să crezi că în toate casele
acelea locuiesc oameni și că ușile lor dau direct în stradă.
Între ei și mine nu e decât un pas fragil, o clipire
din ochi. O părere ne separă. De fapt, suntem înghesuiţi
într-un univers prea îngust ca să ne încapă pe toţi.
Creștem unul dintr-altul pentru că nu avem încotro.
Totul este prea strâmt, parcimonios compartimentat.
Am ieșit în oraș (am învăţat să umblu liberă în natură).
Am văzut o femeie fără adăpost, care arăta ca ieșită
dintr-un container, unde e foarte posibil să-și fi petrecut
noaptea, avea niște laţe, că nu pot spune păr, adunate
de murdărie și niște zdrenţe soioase pe ea. Pe deasupra
își pusese un balon larg și lung, evident găsit la
gunoi, kaki la origine, acum cine știe…? Dar se credea
elegantă și frumoasă, pentru că se oglindea lung întro
vitrină și nu se îndura să se despartă de imaginea ei,
ci se tot uita, din faţă și pe diagonală, își mai aranja o
șuviţă de păr, o dădea cu cochetărie pe spate, zâmbea
mulţumită de sine… Mi-am spus că niciodată n-o să
mă mai oglindesc în vitrine, gata, m-am vindecat de
boala asta.
Mai departe, in mijlocul trotuarului, au ieșit înaintea
mea doi copii, goi pușcă, o fetiţă de vreo 2-3 ani
si un băiat de vreo 4. Probabil au profi tat de neatenţia
bonei sau mamei și au ieșit din casă. Băieţelul ţinea
un fel de prelegere despre mașini, nu vorbea bine,
dar arăta cu degetul, așa că era ușor de ghicit subiectul
care îl anima la ora aceea. Fetiţa, în schimb, nu îi
dădea nici o atenţie, nu asculta vorbele lui oricum de
neînţeles, ci râdea încontinuu, sărea în sus de bucurie,
pur și simplu era fascinată de miracolul străzii. Punea
mâinile pe obraz când trecea câte o mașină, probabil
simţea curentul, ceea ce i se părea o minune, și apoi
ţopăia fericită, arătând palmele spre stradă. O aventură
pe cinste. Tocmai mă gândeam că ar trebui să îi adun
eu și să îi duc înapoi - dar nu știam unde și nici nu cred
că s-ar fi lăsat duși de bunăvoie, prea erau încântaţi de
schimbarea decorului și de libertate - când am văzut o
72 HYPERION Jurnal