citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Emanuela iliE
În mai puţin de 60 de pagini, câte conţine ultimul său
volum (Oracol, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj – Napoca,
2010), absolut remarcabilul poet Marcel Mureșeanu reușește
a scenografia viziuni austere, de o solemnitate rafinată,
care acordă un diez proaspăt bine știutei sale sensibilităţi:
pe de o parte retractilă, pe de altă parte, la fel de
tandră ca întotdeauna în tentativa neostoită de raportare
la o alteritate (obligatoriu elitistă!), capabilă a-i susţine
proiectul onto-poetic, sintetizat într-o superbă parabolă
cu aer testimonial și sonorităţi oraculare („Zenobia stă
la coadă la pâine,/ dar stă acolo unde se dă lapte și nu/ ia,
nici să n-audă!/ Apoi Zenobia stă la coadă la lapte,/ dar
stă acolo unde se dă pâine și nu/ ia, nici să n-audă!/ A
doua zi Zenobia mă roagă pe mine,/ să-i aduc pâine și lapte,
dar e prea/ târziu, peste tot e închis./ Zenobia va muri
fericită. Eu voi fi/ liber să-mi termin proiectul Mlaștina,/
iar peste puţin Monstrul/ nu va mai avea unde se ascunde”).
La fel ca acest al 16-lea text din carte, toate poemele
Oracol (fără excepţie, numerotate simplu, curgând unele
din și după altele ca filele unui misterios tratat despre
înţelepciune și nebunie, despre morţi și nemurire, despre
supliciul de a trăi și apocatastaza mântuitoare) sunt impregnate
de aluzii culturale savante. Ţipătul femeii privite
cu răceală se preface, bunăoară, în lacrimă smaragdină, o
altă figură feminină numită Eliza îl ispitește pe autor cu
plecarea spre un decadent Teatru toscan al Tăcerii, acolo
unde „vom întâlni fluturi mari cât/ briciul și vom vedea
broaștele/ desperechindu-se pe flori galbene/ de nuferi”;
în aceeași noapte a bizarelor plăceri, firește spirituale,
cuplul ar putea asculta „duhurile actorilor/ morţi demult
(…) ca pe un vuiet venit de/ departe, al războinicilor orbi”;
o altă premoniţie, de data aceasta apocaliptică, surprinde
viitoarea așezare a păsărilor nopţii „pe stârvul zorilor”, în
timp ce albatrosul închis în cala unei misterioase corăbii
va fi schimbat „pe un papirus/ fărâmicios” etc. etc.
Marcel Mureșeanu pare însă la fel de sensibil faţă de
pulsaţiile cosmice și hieroglifele ocultate într-o realitate
cu totul transfigurată de această subiectivitate poetică ai
cărei pori sunt, ca întotdeauna, dilataţi către transcendenţă
și miracol. Astfel se explică recuzita cu funcţionalitate
divinatorie – în special vioara și trâmbiţele care cântă
Oracol
singure – ori simbolica plurivalentă a figurilor ce populează
acest univers oracular: spânzuratul, Prinţul, Înţeleptul,
Orbul. Fiecare dintre ele este, firește, învestită cu noi valenţe,
spre a ocupa prim planul unei mitologii poetice personale
(deși crescute pe altoiul unei erudiţii solide), mitologie
la facerea căreia cititorul este invitat să participe ca la
un nobil ritual de re-cunoaștere: „După ce veţi citi cartea
asta,/ veţi primi un semn de recunoaștere/ cu cei de dinaintea
voastră și cu cei/ ce vor veni după voi./ El va avea
două feţe: una în trupul/ vostru și una în sufletul vostru./
Recunoscându-vă între voi, nu veţi/ ‘trece nepăsători unii
pe lângă alţii’.”
Crispările şi angoasele scenografului acestui univers
al esenţelor densificate și al analogiilor revelatorii sunt
adesea cenzurate, trecute prin filtrul terapeutic al unei
ironii sobre. De regulă, finalul textelor răstoarnă perspectiva
apăsat solemnă asupra lumii poematice, pentru a
compromite dramatismul exacerbat al dicţiunii de sine
sau pentru a aşeza o distanţă protectoare între eul vizionar
şi obiectele (contemplate aparent hieratic ale) reflecţiei
sale. Chiar şi în fragmentele deghizate în anecdotică
a unui cotidian ce trebuie să muşte, pentru a supravieţui,
din carnea tare a metafizicului, se poate identifica
o astfel de doză sănătoasă de zeflemea autocenzurantă:
„Stau zece oameni pe un răzor scund,/ de ai
zice că-i o barcă/ gata să se scufunde./ Unul dintre ei, cel
mai greu,/ se ridică şi chiar atunci pământul/ saltă ca pe
arcuri, repezindu-i în sus./ - Ce-a fost asta/ se-ntreabă
ei şi dau/ în frică. Adânc, sub glie, Marea/ Cârtiţă îşi
continuă imperturbabil/ drumul,/ fredonând un blues
la modă/ în cretacic!” Sau: „Cufundarea în neant,/ după
moarte, va fi un alt botez,/ în care mâna lui Dumnezeu
apucă/ sufletul nostru-copil de smocul său/ de lumină/
şi-l ridică spre irisul Său, sau, poate,/ o eternă risipire şi
cădere în gol,/ până la stările adâncului,/ unde totul e în
Tot,/ închis și deschis, deopotrivă, și unde/ Divina Putere
trage cu coada/ ochiului, complice, din când în când,/ către
noi”…
Cu acest perfect rotunjit, deopotrivă solemn-enigmatic
și desacraliza(n)t Oracol, Marcel Mureșeanu dovedește,
încă o dată, că este unul dintre Seniorii poeziei românești.
82 HYPERION Cronică literară