citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

unicul liman cu prelungiri firave într-un dincolo abia
bănuit; erau acolo printre altele două minunate poeme:
unul de dragoste „Chestionar la miezul nopţii”, precum
și celebrul poem „În cartea de lectură a ciclului superior”,
care începe cu versurile devenite între timp emblematice:
„nu citi ode fiul meu, citește ghidurile de călătorie /
ele sînt mai precise” – într-un anume fel o ars poetica și
un îndemn clar la luciditate, atenţie și veghe. Mai apoi, în
1974, i-a apărut o culegere de poeme în traducerea Ilenei
Mălăncioiu și a lui Aurelian State: „Sfîrșitul bufniţelor”,
ed. Univers.
München-ul sclipea în lumina reclamelor. O populaţie
pestriţă bântuia străzile. Ningea și ploua totodată. Ca
întotdeauna, citind mai ales ode... -, am omis a mă uita
pe hartă, încât în înstrăinarea de străzi înspre care răzbătea
uruitul metrourilor subterane, am oprit o femeie mai
în vârstă, întrebând-o de strada poetului. S-a oprit cu o
anume rezervă la început, apoi auzindu-mi doleanţa și
privindu-mă iscoditor, îmi răspunse că auzise de „străduţă”,
însă nu știa cu siguranţă unde se afla. Locuia prin
apropiere într-un bloc, spuse, croindu-și cu pricepere o
pârtie prin puhoiul de oameni. Am luat-o pe urma ei.
M-a întrebat cu o curiozitate cam neobișnuită pe aici,
unde nimeni nu te-ntreabă ce faci, ori ce ai de gând, cu
ce ocazie prin München. I-am răspuns că am o întâlnire
cu domnul Enzensberger. Ochii i s-au luminat : „Sunt
librăriţă aici în apropiere, de 30 de ani…cunosc și am
vândut mai toate cărţile acestui domn”, chicoti ca o fetiţă.
Apoi, făcând o volută în jurul unui grup de skinheads:
“Ist es nicht lustig?” [1] mi-a spus râzând. Am încuviinţat,
mirat de o asemenea nemaiîntâlnită reacţie. Pesemne și
numele lui Enzensberger, prestigiul lui münchenez, jucau
aici un rol. Cum mai aveam aproape un ceas până la
ora întâlnirii, i-am urmat sfatul intrând într-o cafenea,
pe care această mai în vârstă doamnă mi-o indicase la
despărţire. Aveau într-adevăr o cafea excelentă: italieni.
N-am apucat a mă aduna în vederea nesperatei întâlniri,
sorbind din cafea, că un chelner mă și chemă la telefon.
Am întins mirat degetul mare înspre propriul piept. A încuviinţat
din cap zâmbind. Era bătrâna librăriţă. Aflase
în blocul ei, unde se afla străduţa cu pricina. M-a uluit siguranţa
cu care ghicise că îi voi urma sfatul. „Ist es nicht
lustig?“, a repetat la urmă râzând. Am luat-o prin zloată,
departe de vacarm printre străduţe scurte, în formă
de labirint, amintindu-mi de străduţele noastre de burg,
transilvane. Casa căutată avea aspectul unui fort, ba chiar
a provei unui vas de croazieră. Cartier select.
Am sunat la ușa blocului, care se deschise imediat,
fără de obișnuita voce răgușită întrebând rece la microfon,
cine-i acolo, încă o dovadă a deplinei încrederi că
numai eu puteam fi la acea oră….Am pătruns într-un
hol elegant și comod, pardosit cu o mochetă de-un vișiniu
închis. Sus se zărea deja capul poetului, aplecat peste
casa scărilor: „La ultimul etaj”, răzbătu până la mine vocea
lui. M-am întors, luând ascensorul până la etajul patru.
Ușa era întredeschisă. La drept vorbind, aveam întradevăr
emoţii. Am bătut firav „Nur vorwärts...“ [2] .
1. Nu e vesel?
2. Înainte, doar înainte....
M-a întâmpinat cu un aer atât de juvenil și cu un mers
atât de sprinţar, încât l-am privit cu o intensitate sporită
de toate așteptările. Mi-a întins mâna și mi-a luat paltonul,
punându-l pe un umeraș în locul rezervat anume.
Cu un gest simplu m-a poftit înăuntru. Am pășit într-o
cameră uriașă, înconjurată pe toată latura ei de un uriaș
perete-fereastră în curbura „prorei”. În mijloc, o despărţitură
de rafturi. Restul pereţilor erau în sine un prelung
raft cu cărţi ce urca până la tavanul înalt. O adevărată
bibliotecă în miniatură. Și în rest nimic, decît o măsuţă
rotundă la o margine. În celălalt colţ, o canapea, o măsuţă
cu un mic computer și un televizor. M-a poftit să mă
așez întrebându-mă în același timp dacă doresc o cafea.
Toate acestea într-un ritm neobișnuit, el mișcându-se cu
o agilitate necrezută la 71 de ani, (între timp a împlinit,
în 2007, șaptezeci și șapte de ani), într-un costum bleumarin
cu o cămașă deschisă la piept, o cămașă în carouri
mici alb-albastre (insist asupra acestei ciudăţenii,
căci pepitul făcea parte deja din recuzita de vestimentaţie
enzensbergiană devenită celebră). Sub părul abia încărunţit,
sclipeau de inteligenţă ochii de un albastru izbitor,
fără o umbră de suspiciune, arzînd de curiozitate
….Zâmbetul său era pe jumătate într-o așteptare curtenitoare,
cealaltă jumătate oglindea o fină și jucăușă ironie,
fără o urmă de răutate însă. Și-n toate cele aproape trei
ori cît am fost acolo, a devenit de două ori grav. Prima
oară…însă răbdare.
Îi expun pe scurt proiectul de traducere, proiect aprobat
de celebra editură “Suhrkamp”. Este de acord cu selecţia
operată din mai toate volumele de poezie apărute.
Aș dori însă, adaug eu – el fiind într-o relaţie de bigamie,
aș spune, cu poezia și eseul -, și o mică culegere din cele
mai relevante eseuri politice și despre artă, totul reunit
într-o casetă, eseurile și reculul lor poetizat, însă nu am
toate aceste cărţi. M-a privit cu un zâmbet de copil pus
pe șotii, s-a ridicat cu o iuţeală într-adevăr uluitoare și a
dispărut undeva cu câteva trepte mai jos, de unde au răzbătut
curând zgomotele rafturilor cotrobăite cu mișcări
atât de juvenile.
M-am ridicat, profitând de moment, și m-am apropiat
de fereastră. Eram undeva mult deasupra orașului,
a celorlalte clădiri. În jur, un labirint de străzi. Zgomote
atenuate abia ajungeau până aici sus. Pe platforma acoperișului
de vis-à-vis, o grămadă de ciori șontâcăiau greoi
printre antenele înfipte. Undeva se găsea și casa unde
locuiau soţia și fetiţa lui de 14 ani. La dreapta, un turn
cu geamuri minuscule. M-am întors ca și chemat de o
voce plină de remușcare înspre raftul cu cărţi (este o impoliteţe
aici să te ridici și să începi a cerceta biblioteca
cuiva, darmite a mai și scoate o carte de la locul ei…),
încât am galopat avid cu ochii - urechea ciulită înspre
ușă -, peste raftul din mijlocul camerei și cel de-a lungul
pereţilor. Am remarcat de îndată o ordine cutremurător
de bine stabilită. Volume în franceză, spaniolă, italiană,
portugheză, suedeză, norvegiană, limbi pe care Enzensberger
le vorbește cursiv. Iată, mi-am spus, într-adevăr
un loc curat și bine luminat. Mi-am aprins o ţigară. S-a
ivit cu un maldăr de cărţi în ușă, s-a așezat în faţa mea,
Eseu HYPERION 153