citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

l.G.P.: Membrana-coaja care îl învăluie pe actor la începutul
spectacolului e reluată în scena finală: aici însă totul
s-a schimbat, lumea e întoarsă cu capul în jos. Partitura,
incluzând culorile și imaginile video proiectate, e la
antipodul celei din scena inițială. Drama se află aici la
epilogul ei, deși aceasta e doar una din soluțiile posibile,
cea pe care eu personal o propun, asumându-mi
toate riscurile, inclusiv cel al incomprehensibilității. În
timpul pregătirii, spectacolul a indicat la un moment
dat propriile sale reguli, așa încât fiecare pas succesiv
a devenit o consecință reală a celui precedent. Iată de
ce un alt final nu era posibil. Imaginea boțului în care
actorul revine, în ultima respirație a acestei drame, era
singurul lucru care dădea un sens întregului. Din ceea
ce am aflat la sfârșitul reprezentațiilor, spectacolul a
fost înțeles și apreciat mult, nu numai de către cunoscători
ai lui Eliade sau de cei ai lui Brâncuși, ci și de către
cei mai îndepărtați de universul acestora însă mai
familiarizați, de pildă, cu lumea teatrului sau a dansului.
Lucrarea noastră a fost apreciată și iubită de public
peste așteptările mele.
C.S.: În spectacolul modern, unul din elementele de inovaţie
îl reprezintă momentele interactive cu sala, implicarea
spectatorilor, direct, în textul spectacolului, în joc,
participarea efectivă. Spectacolul Dvs. nu are astfel de
momente. Care a fost impactul, cum au reacţionat spectatorii,
după vizionare? Momentele interactive cu sala
nu ar fi creat un „canal”, o punte prin care drama personajului
de pe scenă ar fi fost empatic împărtășită, ca o
cuminecare prin actul scenic?
l.G.P.: Teatrul contemporan e deseori caracterizat de implicarea
„directă” a publicului. Demolarea celui de-al
patrulea perete permite în mod cert o explorare extrem
de interesantă a frontierelor performative, readucând
teatrul la rolul său primordial de ritual colectiv.
Actorii și publicul trăiesc împreună o experiență întrun
context spațio-temporal codificat, altul decât cel
cotidian. În ce privește spectacolul nostru, elementele
sale constitutive sunt atât de delicate încât o implicare
prea directă a publicului i-ar fi denaturat natura onirică,
mutând atenția pe un alt plan. În plus, nu cred că
pentru a împărtăși empatic o dramă scenică sunt necesare
momentele interactive cu sala…
C.S.: Fiecare scenă din spectacol, fiecare trăire a personajului
e susţinută, subliniată și de coloana sonoră în care se
împletesc sunete ce imită valurile mării, vântul, muzica
religioasă, sunete de clopot, sunete care trimit cu gîndul
la plînsetul de copil, muzică tradiţională...Cum aţi selectat
secvenţele muzicale pentru discursul scenic?
l.G.P.: Sunetele, piesele muzicale, dar și imaginile au fost
cumpănite cu atenție maximă. Alegerile făcute împreună
cu actorul, care și-a construit deseori partitura prin
întrețeserea cu coloana sonoră propusă, contribuie la
crearea acelui loc viu care e lumea artistului, în parte
necunoscut propriului ei creator. În spectacolul nostru
acțiunile vizuale – imaginile – nu stau acolo doar pentru
impresionarea retinei, ci pentru a crea mișcarea: atât
înlăuntrul spectatorului, cât și pe scenă, în trupul și rostirea
actorului. Trupul e nucleul totului: fiecare acțiune
sau mișcare e semnificativă; pune în mișcare aerul, creând
schimbare în spațiu și marcând timpul. Trupul e
cel care pune în mișcare percepția noastră, acel „transfert”
dintre văzut și nevăzut. Tipul acesta de proces creator
ne-a ajutat să evităm căile scontate sau didascalice.
Piesele muzicale ale lui Glass sau fragmentul din Leșe
sunt tratate la fel ca trupul și vocea actorului, la fel ca
țesăturile și culorile prezente pe scenă.
C.S.: Spectatorii din România vor avea șansa vizionării
acestui spectacol?
l.G.P.: Ni se pare cât se poate de firesc să aducem acest
spectacol în România, unde suntem curioși să vedem
cum va reacționa publicul. În primăvara anului viitor
vom fi oaspeții mai multor teatre din țară: Ardeal, Moldova,
București, dar și alte regiuni ale României, inclusiv
Tg. Jiu.
C.S.: Ce alte texte semnate de Mircea Eliade v-ar „ispiti”
pentru a le monta?
l.G.P.: În realitate, nu am înțeles prea bine de ce Eliade
a scris pentru teatru; opera lui narativă pare suficient
de bogată în stimule, simboluri și imagini pentru a fi
expresia lui creativă de excelență. Ideea pe care mi-am
făcut-o este că, poate, a scrie pentru teatru îl pune pe
autor într-un loc metafizic de hotar, de transcendență
a artelor, dar deopotrivă într-un loc „contaminat” și
indecis. Din ce am putut constata până acum, Coloana
e poate textul cel mai reușit pe care Eliade l-a scris pentru
teatru, cu toate că e extrem de puțin teatral, aș spune
chiar nereprezentabil. Dar poate tocmai asta m-a
provocat să caut montarea textului lui Eliade. Cine știe
dacă voi recidiva...
C.S.: Vă mulţumim!
14 HYPERION Dialogurile revistei