citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Într-adevăr, acest muritor nemuritor nu se supune
legilor ce-i guvernează pe cei mai mulţi oameni, respectiv
existenţa în timp și în spaţiu, legea căderii corpurilor,
obligaţia pentru orice persoană de a avea o masă și
o greutate. Astfel, Isus poate merge, pur și simplu, pe
apă, ca să-și ajute prietenii pescari (de pește) atunci
când, în lipsa vântului, barca lor rămâne imobilizată pe
un lac. Această performanţă îi permite să ajungă la barcă,
să urce în ea, și astfel să pornească vântul care-i aduce
pe toţi la mal.
Același om inuman, în sensul etimologic, lecuiește
orbi și paralitici (tatăl lui Georges Bataille, sifilitic, era
și orb și paralitic – informaţia va servi puţin mai departe…),
surdo-muţi demonizaţi, indivizi cu mâini chircite,
un copil posedat, un lepros, un bolnav de dropică și
altul de trânji, fără să mai vorbim de alte cazuri – servitorul
unui sutaș, soacra lui Petru, fiul văduvei din Nain,
bolnavul din Bezetha… Dar toate acestea sunt fleacuri
pe lângă minunea supremă: învierea, pur și simplu, din
morţi. Vedeţi povestea cu Lazăr… Altfel spus: puterea
anti-corpului lui Isus merge până la anularea condiţiei
corpului care e datul celorlalţi, cei care ţin, prozaic, doar
de natura Fiului Omului. Fiul lui Dumnezeu, făcut om
totuși, ignoră așadar entropia, foamea, setea, dorinţele,
sexualitatea, pasiunile, pulsiunile, declinul, bătrâneţea,
suferinţa, moartea. Căci, toată lumea știe, acest om torturat,
schingiuit, martirizat, crucificat, mort pe Cruce,
reînvie în ziua a treia și – dovadă a divinităţii sale… –
mănâncă pește fript cu ucenicii săi!
Dacă, Doamne ferește, aș fi lacanian, m-aș întreba
ce e cu peștele ăsta fript. Și l-aș pune în relaţie cu singurul
lucru interesant rostit de Isus în această poveste:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“
(Matei, XXVII, 46). Exegeţii catolici văd aici un
citat din Psalmi (XXI, 1) (ceea ce, în treacăt, arată că
se poate fabrica a posteriori un Mesia mult așteptat…),
desigur, dar și o frază genealogică pentru orice lucrare
ateologică demnă de acest nume. Răstignirea vestește
că ne-am fript – iată ce mi-ar putea deschide calea către
o convertire la lacanism. Atâta doar că nu am suflet de
discipol…
Partea a doua
Universalizarea unui corp nevrozat
1
Trupul de slavă – Pornind de aici, avem epifania
unui corp nou: corpul lui Isus devenit corpul lui Cristos
mort și reînviat produce trupul de slavă, adică un
anti-corp promis creștinilor care vor practica o strictă
imitaţie a lui Isus Cristos. De unde un prim program
ontologic: să imiţi corpul lui Isus, un corp fără dorinţe,
fără pasiuni, fără carne, fără materialitate, fără invidii,
fără pulsiuni; să urmărești imaterialitatea cărnii, spiritualizarea
materiei, negarea umanităţii omului; să vrei
să ucizi încarnarea biologică pentru a realiza modelul
îngerului care, lipsit de sex, ignoră nevoile triviale, comunică
fără limbaj prin inspiraţie divină, se hrănește
cu nectar și ambrozie, hrana zeilor; să lichidezi orice
senzualitate, orice sexualitate, orice plăcere corporală;
să trăiești o existenţă de ectoplasmă…
Să-l imiţi pe Isus Cristos înseamnă de asemeni, revers
al medaliei, să-l imiţi nu doar pe Isus, ci și pe Cristos.
De unde acest al doilea program metafizic: să-ţi
transformi viaţa în drum al crucii; să iubești suferinţele
și durerile ce duc la repetarea Patimilor; să crezi că
penitenţa mântuiește, că suferinţele impuse corpului
aduc fericirea terestră și temporală, cât și formula ei
celestă și eternă; să venerezi instrumentele de tortură
ale Patimilor reproduse ad nauseam în istoria artei:
ciocane, piroane și clești, scară și cruce, lancea sutașului,
buretele îmbibat cu oţet în vârful ramurii de isop,
coroana de spini, spada, vergile și biciul flagelării, cupa
cu băutură amară, mâna marelui preot care l-a pălmuit
pe Cristos.
Pentru a dobândi anti-corpul lui Isus, pentru a merita
cândva trupul de slavă, orice creștin dornic de
mântuire și viaţă veșnică a trebuit așadar să imite corpul
lui Cristos: altfel spus, să respecte pe cât posibil
canonul mortifer, tanatofil, expiator. Fiecare existenţă
pusă sub semnul Calvarului, al Crucii, al Patimilor, al
răstignirii accelerează devenirea întru slavă.
2
Puterea unui impotent – Imitarea corpului lui Isus
dublată de imitarea corpului lui Cristos a fost o configuraţie
intelectuală elaborată de sfântul Pavel, artizanul
nevrozat al iubirii de moarte, pentru care a muri
încă din timpul vieţii e calea cea mai bună de a accede
la viaţa veșnică. Paradoxal, Pavel a făcut din viaţa reală
(în ordinea cărnii) moartea (spiritului), și din moartea
reală (a corpului) viaţa adevărată (întru spirit). Această
schizofrenie a unui caz patologic particular a devenit
dualism metafizic, maniheism teologic, și redutabilă
mașină de război lansată contra corpului. Două
mii de ani mai târziu, nevroza lui Pavel continuă să infecteze
orice persoană trăitoare într-o zonă geografică
contaminată spiritual de acest discurs delirant…
Ficţiunea unui Isus crucificat ar fi rămas foarte probabil
o fabulaţie printre atâtea altele dacă Pavel din
Tars (un evreu persecutor de creștini, din gașca celor
care l-au ucis pe Ștefan, primul martir, alăturat apoi
celor pe care-i prigonise) nu ar fi dat legendei o continuare
construită din materialul propriei sale nevroze.
Dacă Isus a fost o ficţiune, Pavel a avut o existenţă cât
se poate de reală, cu prisosinţă dovedită de funesta lui
nevroză și de logica psihotică asociată faimosului său
„ghimpe în carne“…
Comis-voiajor dornic să-și extindă convertirea la
scara planetei, Pavel colindă bazinul mediteranean vârându-le
în cap Romanilor, Galatenilor, Tesalonicenilor,
Efesenilor, Corintenilor, Filipenilor, un număr de
norme etice, morale, comporta mentale, sexuale, corporale,
total inexistente în învăţătura lui Isus. Pavel a
impregnat totul cu moarte, marcându-și parcă teritoriul
cu excremente psihice.
114 HYPERION Universalis