citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

drumul spre inimă. / în jurul meu merișorul ridică un
zid din frunze uscate. / îmi acopăr trupul cu braţele /
îmi închipui că sunt în inima casei / un bărbat singur /
așteptând un oaspete drag. /”
Radu Florescu cultivă un paradox aparte, pe care-l
gestionează poetic cu o abilitate de invidiat, ce răspunde
doar sentimentului de sinceritate. După cum am mai
spus, cuvintele cheie antrenate în discursul poetic par a
fi trase direct din inima infernului dar care-i pulsează
și în propriu-i trup: macabrul, moartea, putreziciunea,
durerea sunt doar câteva dintre ele. Cu toate acestea,
poemele au o lumină a lor, ce iradiază din miezul textului,
lăsându-i cititorului o rază de speranţă în suflet.
Starea lui poetică nu este însă una morbidă și grea precum
a lui George Bacovia, verbul lui animă atât atmosfera
terifiantă din pragul Infernului, – care de cele mai
multe ori e în jurul nostru-, de nu chiar în adâncul fiinţei
noastre – dar, în același timp, lasă un ochi deschis și
spre cer, spre lumina cosmică, spre „irisul Domnului”.
PPATRU BĂRBAŢI PlUS AURElIUS
Pare ușor paradoxal, dar, prin fiecare nou roman,
Doina Ruști își „simplifică” scrisul, „ Patru bărbaţi plus
Aurelius” stă mărturie în acest sens. Nu este vorba de o
subţiere a firului epic sau de vreo ajustare a ţesutului stilistic,
ci doar de o altfel de inserţie a fantasticului în materia
narativă: nu mai vine în cascadă precum în „Zogru”
și nici așa tumultos precum în „ Fantoma din moară”, ci
într-un mod natural, sub forma unei simple obsesii, dar
în același timp foarte agresivă. În acest roman, precum
și în precedentele, avem drept protagoniști tot felul de
entităţi fantomatice, numai că Aurelius e cel mai „viu” și
energic dintre toţi, el e înfipt ca un briceag în măduva
minţii Liciei, studentă la Teatrologie, sâcâind-o în permanenţă.
În plus, romanul de faţă este mai alert decât
celelalte, e doldora de mister și înţesat de capcane cu
accente de thriller, conturând un spaţiu narativ extrem
de tensionat în care personajele „ inevitabile” se ascund
în spatele unei priviri misterioase, e vorba de ochii arzători
ai motanul Aurelius, ce-i perforează Liciei zilnic
memoria, dar nu numai atât, îi conturează
într-un fel și traseul ei destinal. Și
când te gândești că totul se trage de la
privirea malefică a motanului bunicului
său, care i s-a furișat în subconștient
încă din fragedă copilărie alertându-i
în permanenţă sentimentele, cu precădere
cele erotice, orice privire masculină
îi declanșează o necontrolabilă stare
de panică. De fapt pisoiul Aurelius este
proiecţia bărbatului fatal, agresiv, lipsit
de sentimente profunde, care-și urmează
doar instinctele și care din cotloane
unde minţii controlate în bună parte
de obsesii deschide cutia năravurilor și
apucăturilor celorlalţi bărbaţi din viaţa
Liciei, aruncând o ceaţă densă peste incidentele
ce au loc în jurul ei. Motanul
Aurelius reprezintă simbolul dramatic al
romanului, privirea lui generează toate relele ce „nutriţionează”
naraţiunea. La un moment dat femeia pierde
simţul realităţii asumându-și niște crime ce-au avut loc
în preajma ei, fără a fi niciun fel părtașă la ele. Romanul
începe „leneș”, lehamitea și banalul cotidian par a fi
tușele atmosferei din incinta studio de filmare unde își
duce eroina viaţa de zi cu zi. Bărbaţii care o înconjoară
pe Licia sunt niște plictisiţi, atinși în același timp deun
„epidermism” intelectual accentuat, conectaţi doar
la ideea de carierism. Vieţile lor sunt triste și comice,
degradarea lor intelectuală se întrezărește prin fiecare
gest, prin fiecare dialog. Evoluţia lui George Cal este șocantă,
de la un simplu făcător de rezumate de scenarii
de film ajunge mare director artistic. Bineînţeles, nimic
nu este întâmplător, individul este trambulinizat întrun
asemenea fotoliu atât datorită caracterului său alunecos,
cât și „ calităţilor” sale ascunse, la evoluţia lui își
dau concursul în primul rând colegii, care-i tolerează
inepţiile și oportunismul (de fapt ei sunt cei ce-i luminează
traseul mult râvnit: de la anonim la vedetă naţională).
Individul nu reprezintă decât prototipul „pisicismului”
masculin, a bărbatului ce se crede fatal. Caracterul
lui duplicitar pare a fi controlat și de ceva forţe
oculte, în jurul lui au loc tot felul de întâmplări ciudate,
ce se lasă cu moartea celor patru „inevitabili” din viaţa
scenaristei; el e de fapt cel ce-i produce declicul mintal,
aruncând-o pe biata femeie de multe ori în beznă. De
fapt acest individ „gestionează” în bună parte epicul, în
jurul lui pivotează toate flash-urile dramatice,
tot el este cel care trasează linia
superficială a societăţii în care ne învârtim
anunţând într-un fel și sfârșitul ei.
Totuși, personalitatea lui, atât de controversată,
iradiază mister, el este cel ce-i
escortează peste tot fantoma lui Aurelius
ilustrând prin comportamentul lui
degradarea intelectualului a cărui minte
este antrenată doar de idei și gânduri
lipsite de substanţă, fiind conectată în
același timp și un fantastic ciudat, de natură
speculativă, cu impulsuri malefice.
Paradoxal, cu toate astea, individul este
în priză cu realitatea pe care o controlează
fără un prea mare efort. Pe aceste
calupuri narative își dă măsura talentului
Doina Ruști. Nu cunosc încă prozator
contemporan să posede o asemenea
abilitate în conturarea unui personaj atât de complex,
cu o asemenea bipolaritate de exprimare, între fantastic
și real – în manifestările lui nu vom simţi niciodată o
linie de demarcaţie între cele două planuri existenţiale.
Prin câteva tușe simple naratoarea reușește să-i gradeze
lui George Cal întreg spectrul comportamental, cu întreaga
gamă de nuanţe, cu toate impulsurile. Cum am
mai spus, momentul inserţiei fantasticului în real este
de-o acurateţe narativă extraordinară, cititorul nu simte
Cronică literară HYPERION 79