citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

care l-am perceput ca fiind aproape claustrofobic, dar
viu, organic, precum uterul matern. Nici una din aceste
imagini-senzații care m-au însoțit de-a lungul elaborării
spectacolului nu însă e vizibilă în spectacolul
jucat.
C.S.: Cum aţi colaborat cu Tazio Torrini pentru „sculptarea”
acestui rol?
l.G.P.: Inițial, i-am dat actorului unele indicații pornind
de la ideile mele și de la cunoașterea pe care o aveam,
pe scenă și în afara ei, a actorului însuși (unele lucruri
funcționează și sunt valabile la un actor dar nu la alții).
Apoi, îmi place ca actorii să aibă partea lor de inițiativă,
să-și găsească traiectoria expresivă. Tazio Torrini are
modul său de a trata un nou text teatral, iar în cazul
nostru urma să se confrunte cu un personaj istoric, real,
bătrân față de el. Obstacolul cel mai dificil i-a fost acela
de a găsi o cale pentru a interpreta un sculptor fără a
cădea în clișeele tipice cazului. Torrini e un actor iscusit
și curios, a studiat temeinic biografia lui Brâncuși,
s-a amuzat aflând de anecdotele și ciudățeniile artistului,
mai ales cele din perioada pariziană. S-a documentat
mai ales asupra operelor sculptorice și fotografice.
Acest aspect a fost foarte important pentru întreaga
operă de montare, pentru imaginile pe care le-am creat
împreună, pentru
partitura de acțiuni,
cuvinte și sunete.
C.S.: De ce pânză, pentru
materializarea scenică,
în decor, a Coloanei?
l.G.P.: Țesăturile prezente
pe scenă sunt
pânze aproape incolore,
provenind mai
ales din India, alese și
selecționate de mine
și de actor; materii
care, din simple expediente
scenice, devin
ele însele personaje.
Masa sculpturală a
operei lui Brâncuși, în decorul acestui mister scenic, se
transfigurează astfel tocmai în ceea ce îi este opus: materia
moale, inertă, mutabilă, domesticită doar pentru
câteva clipe. Aveam să descoperim că această materie
se comportă tocmai ca simbolul: este ea însăși și, totodată,
exact opusul ei. Ceea ce era perfect pentru jocul
nostru. În faza preliminară a pregătirii spectacolului,
înainte de a ajunge la soluția țesăturilor, ne-am străduit
timp de mai multe zile să găsim ceva care să-l ajute pe
actor să intre în relație cu o materie pe care să o prelucreze,
cu care să poată interacționa și care să transmită
spectatorului substanța mesajului nostru, de a face ca
textul lui Eliade și drama lui Brâncuși să fie retrăite în
mod concret, univoc, îndrumând spectatorul prin intermediul
a ceva care să fie simplu și clar.
C.S.: Aţi mers convingător, cu abordarea pe care ne-o oferiţi,
în universul lui Brâncuși – și în cel al lui Eliade,
dincolo de textul însuși al piesei. Prin jocul lui Torrini,
asistăm, pur și simplu, la facerea rolului, direct, pe scenă,
sub ochii noștri. La o naștere! Convulsiile actorului
– manifestate scenic prin gestualitatea rituală și prin voce,
prin scrierea pe care o oficiază în relaţia cu pânza–Coloană
(căreia-i imprimă stări și forme) dezvoltă un alt
scenariu, în subsidiar, o hermeneutică a sensului devoalat.
Care este atitudinea Dvs., plecînd de la aceste aspecte?
Le-aţi avut în vedere conștient sau nu?
l.G.P.: În această întreprindere a noastră, nimic n-a fost
lăsat la voia întâmplării. Asta nu înseamnă că întâmplarea
nu e un mare maestru, ceea ce e valabil și în
această punere în scenă! Cu Tazio Torrini, de pildă, nu
am lucrat direct la construirea personajului-Brâncuși.
Bărbatul care se vede pe scenă e rezultatul unui proces
foarte subtil și riguros, dar nu al unei acțiuni directe
asupra personajului. Brâncuși-ul pe care îl putem vedea
apare doar în unele momente; în altele, e Eliade cel ce
vorbește, prin intermediul propriului text. În Coloana
nesfârșită textul și cuvintele devin suprafețe-caldarâm,
spații de locuit fizic, caligrafie în mișcare, iar actorul -
aproape un sacerdot ce-și joacă rolul preoțesc. Operele
sculptorului sunt descărnate și reduse la esența unor
forme fluctuante, impalpabile, care apar doar pentru
puțin timp, transpuse în planul oniricului unde are
loc întâlnirea dintre actor și spectator. Tocmai în raportul
dintre teatru și sacru, reprezentare și realitate,
operă și autorul ei, cuvintele
scrise și mișcarea
corpului, se deslușește
un sens, ascuns poate în
extazul sacrilegiului. Așa
cum cântatul cocoșului
creează o ruptură în drumul
pe care pornise actorul,
devenit prizonierul
pulsării formelor și imaginilor,
tot așa actul teatral
încearcă să forțeze
granițele, poate cu naivitate,
poate nereușind întrutotul.
Oricum, eu una
nu caut un spectacol „rezolvat”,
perfect. Cred cu
tărie în farmecul neîndeplinitului; ceea ce găsesc interesant
în formele de artă este senzația de a fi la un pas
de ceva, fără a ajunge „din plin” la acel ceva. Asta îl și
scutură pe spectator din inerția sa, făcându-l să participe
emotiv. Suprapunerile de imagini se preling pe
suprafețe vizuale, deasupra spațiului scenic, înfruntând
concretețea fizică a actorului, ca și cum ceva invizibil
ar vrea să apară și să dobândească un trup, dincolo
de rezistențele și fricțiunile realității actuale. Iată de
ce se poate avea senzația pe care ați avut-o d-voastră,
de a asista la o naștere, la facerea unui rol chiar sub privirile
noastre, la un pas de noi, pentru noi – spectatorii
– și oarecum mulțumită nouă, celor care suntem acolo
și privim. Toate acestea pot stârni trăiri puternice.
C.S.: Scena finală e secvenţa de discurs scenic de maximă
emoţie. Aluzivă și, în același timp plină de pathos. Credeţi
că spectatorul a decodat corect drama care s-a consumat
sub ochii lui? Și mă refer la spectatorii care nu
cunosc dramaturgia lui Eliade sau nu sunt familiarizaţi
cu universul lui tematic...
Dialogurile revistei HYPERION 13