citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

lLuată în ansamblu, publicistica lui Danilov bate și ea cîmpii
realităţii cu graţie (cîteodată cu graţia mîniei, cîteodată cu
cea a melancoliei, cel mai des din pur talent) în toate direcţiile
și sub toate formele. Trecînd dezinvolt de la portretul literar
la schiţă, de la creioane la eseuri și de la parabola morală sau
politică la pamflet, Danilov n-are probleme de adaptare formală,
fiind la locul lui în toate speciile. Temele-i vin din observaţia
cotidiană, fie că e exersată pe peripeţii de moravuri
ieșene ori pe pitorescul local, fie că e orientată spre agenda
general-politică ori spre tabloul social de anvergură. Ele sînt
incitante indiferent de amploare sau gravitate (putînd trece
de la cauza plăcintelor din nu știu de chioșc ieșean la cea a
guvernării) și diverse pînă la incongruenţă. Le ţine legate atitudinea,
implicarea pe cît de ironică pe atît de dureroasă sau
sensibilă. Din acest exces de sensibilitate participativă se trag
și notele mai patetice, învolburările de mînie sau salvele de
maliţii. Luca Piţu îl numește „profet cu limba de jăratec”, dar
în Urechea de cîrpă intensităţile vaticinare și apostrofele nu-s
pe primul loc. Asta chiar dacă publicistul e convins că „În
momentele de cumpănă și de criză morală și socială, pamfletul
e printre puţinele arme de care dispune un scriitor.” E
convingere aproape generală printre scriitorii români, care
sar repede la pamflet, lăsînd argumentele de izbeliște. Cum
pamfletul e o specie de talent nu de argument sau dialog, devine
că și Danilov preferă spectacolul de imprecaţii în locul
dezbaterii. În realitate, volumul nu cuprinde multe pamflete
propriu-zise (iar tema cea mai atractivă la pamflet e Adrian
Păunescu), ci mai degrabă schiţe caricaturale pe un fond de
amărăciune răvășită. Altminteri, Danilov se trage direct de
la nacazaniile lui Costin și Neculce, deplîngînd și el soarta
blestemată a Moldovei și exclamînd în ton cu ei: „O, nefericit
loc, bătut de Dumnezeu și de soartă.” Sau făcînd, după
Cantemir, observaţii (cine știe cît de juste) dure despre firea
moldoveanului: „Practic, moldoveanul nu este făcut pentru
o viaţă obștească. O dezordine ciudată predomină în casa și
în obiceiurile sale. Copiii sunt murdari și fără educaţie, iar vitele
jigărite și câinii răpciugoși.” Nici românii în general, cei
din parabola poporului bulit, nu sînt mai breji: „un popor ciudat
cu spinarea frântă în două și ochii flămânzi de umilinţă.”
Imaginea-simbol a vremurilor și oamenilor e cîte-o notaţie
de tipul „apa vuiește jalnic pe sub pod, scheaună ca un cîine
năpîrlit de frig”. Pe acest fond de dezolare (iritată însă, nu
inertă) se ridică textele de atitudine ale lui Danilov, menite în
realitate pedagogiei civice. Publicistul e un moralist, chiar și
atunci cînd produce proză curată sau exersează în gratuitate
coșmare morale ori sociale. Indiferent de ton (care e predominant
ironic-amărît și sceptic-iritat) sau de specia în care
sînt trase, observaţiile lui Danilov sînt traduse într-o scriitură
de vervă acidă. Cînd umblă cu carnetul prin lume, fie că intră
cu el într-un bar, fie că participă la inaugurarea liniei ferate
Iași-Săveni, Danilov e un observator caustic de faună umană
și de realităţi sociale.
Cele strînse în Apocalipsa de carton (cronici și comentarii
literare, răspunsuri la anchete, tablete), spre deosebire de cele
din Urechea de cîrpă, sînt centrate pe teme exclusiv literare –
ba chiar aproape exclusiv poetice. Se poate trage oricînd din
ele o poetică, una maximală, ce contează pe viziune și pe puterea
salvatoare a poeziei. Danilov nu e un postmodernist (și,
firește, ironizează postmodernismul oricînd are prilejul), ci
mai degrabă un fundamentalist ce ţine poezia, cu religiozitate,
printre esenţiale. Ea este, pentru el, „singura limbă pe care
o vorbește sufletul” (nu e și rugăciunea?), chiar dacă „nu ne
salvează de tentaţia neantului”. Limita, precum se vede, e destul
de sus pusă și poezia are destul loc de acţiune salvifică. Ea,
de altfel, se trage din partea divină a fiinţei („partea dreaptă”,
„mai bună”, care „aparţine lui Dumnezeu”), cea care performează
prin „bunătate și simţire”, nu prin „inteligenţă” (care
ţine de partea demonică și face poezie ironică). Deși poezia
lui Danilov (ca să nu mai pomenesc de publicistica sa) nu
e scutită de ironie (ori măcar de o anume causticitate a notaţiilor),
poetul e hotărît contra ironiei („Așa cum ironia izvorăște
din jumătatea noastră dia bolică, poezia izvorăște din
jumătatea noastră angelică”) și de partea solemnităţii și gravităţii;
a responsabilităţii de misiune, la urma urmei. „Dumnezeu
– zicel el – nu rîde” și, prin urmare, nu se cade nici poetului
s-o facă (dar poate că, totuși, zîmbește; ca și ironistul, de
altminteri). Oricît de uzate, cuvintele își mai păstrează ceva
din forţa de instituire a logosului divin și, la caz de iresponsabilitate
sau gratuitate, se pot întoarce atît „împotriva celui
care le-a emis”, „cît și împotriva acelora care le citesc”, întrucît
„păstrează înăuntrul lor latenţe ascunse și printr-o anumită
așezare, printr-o anumită ordine, intuită de poet, pot aduce
binele sau răul.” Percepţia poetului, hiperacută, e totuna cu
halucinaţia, cea prin care „ni se deschid alte porţi în univers”
și cu care „trecem dincolo de lumea perceptibilă”. E principiul
viziunii daniloviene, unul primejdios, în care poetul își joacă
în fiecare clipă fiinţa, întrucît „există riscul de a nu te mai întoarce
din halucinaţie”. Poezia, de fapt, nu e un eveniment estetic
(decît implicit); ea e un eveniment existenţial și un mesaj
crucial; „a scrie doar frumos, curat nu sînt lucruri demne
de atenţie”; demnă de atenţie e transmiterea „unui crez, unui
mesaj pentru alte generaţii”. Cu asemenea exigenţe maximale,
fundamentaliste, e de înţeles că postmodernismul e privit
de sus.
Că postmodernismul nu-i pe inima lui Danilov se vede
și din comentariile mai aplicate și ordonate într-un fel de
micro-panoramă optzecisto-moldavă (cu cîţiva favoriţi din
alte zone și generaţii). Din perspectiva lui, reductivă drastic,
„ceea ce încearcă noua poezie de la București este să convertească
limbajul eminescian al poeziei românești în limbaj
caragialian. Adică să opună eminescianismului caragialismul.”
E o constatare justă (nu nouă), dar mînuită pro domo.
Tot cam așa e făcută și selecţia celor comentaţi, în exerciţii ce
pot fi și strict critice cînd vrea autorul dar care, de regulă, sînt
lăsate libere și la capriciul dezinvolturii. Nu-s ocolite portretele
(„Rece ca o lamă de cuţit care ar pătrunde în carne este
poezia lui Lucian Vasiliu de la Pogor, un bărbat blond, înalt,
subţire, cu un zîmbet blînd, și totuși ușor lasciv, în sfârșit, un
bărbat cu favoriţi, plăcut damelor și cu vorbă mieroasă.”) și
mai ales nu e frînată metafora simili-critică: „Ca și la o casă,
construcţia unui poem începe cu săparea fundaţiei și se termină
cu înfigerea unui steguleţ alb pe aco perișul clădirii, nu
departe de horn. După ce se sapă fundaţia, se aduc nisip, pietriș,
ciment, piatră și se toarnă temelia. La Liviu loan Stoiciu,
fundaţia poemului este turnată dintr-un amestec de virgule,
var, nisip, ciment, bolovani de rîu, întă rită cu armătură metalică
și legată prin interjecţii precum : auleo, bă, mă, hă, ă, bre
și altele. Peste temelie se toarnă smoală și se lipește carton (și
Stoiciu toarnă la smoală, de zici că nu ești prea departe de locul
unde niște domni slabi cu băr buţe și ochelari aţîţă un foc
mare sub cazane de aramă, în care fierb sufletele verzulii ale
păcătoșilor de tot felul ce-și ispășesc aici vina de a fi existat
148 HYPERION Eseu