citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Antonio Pennacchi s-a născut la Latina, la 26 ianuarie
1950. Biografia sa este una agitată și spectaculoasă, îmbinând
munca fizică și militanţa politică, cu numeroase
renunţări, excluderi din partide și noi începuturi. Ca scriitor,
a pornit de la refuzurile mai tuturor editorilor, pentru
ca mai apoi activitatea sa de prozator să fie premiată
în repetate rânduri. Este meritoriul laureat al premiului
Strega pentru anul 2010, așadar proaspătul încununat al
celei mai prestigioase distincţii literare din Italia. Romanul
Canale Mussolini (apărut la editura Mondadori, din Milano, la începutul anului trecut), l-a impus atât atenţiei
juriului, cât și a publicului larg, care n-a pregetat să-i aprecieze suflul epic și capacitatea de a realiza o frescă istorică
a unei perioade zbuciumate, dar și umorul sănătos, revărsat cu generozitate, precum și omenia unor sentimente
emoţionante. În paginile care urmează, propunem publicului din România o traducere a primelor pagini din acest
roman, în speranţa că o ediţie integrală va vedea cât mai curând lumina tiparului și în ţara noastră. (D.C.)
Antonio PENNACChi
Fratelui meu Gianni,
tuturor morţilor noștri
A
Așa cum o fi, frumoasă ori urâtă, aceasta este cartea pentru
care am venit pe lume. Încă din copilărie, am știut mereu
că trebuie să opresc această poveste – de fapt, poveștile
nu sunt născocite de autori, ci se rotesc prin văzduh căutând
pe cineva care să le culeagă – și s-o istorisesc înainte să dispară.
Nimic altceva. Numai această carte.
Oricare alt lucru pe care l-am făcut – așa cum o fi fost,
frumos ori urât – l-am simţit mereu ca pe o pregătire și un
interludiu pentru acesta. Celelalte cărţi s-au născut și ele în
funcţie de aceasta și numai pentru ea m-am apucat să studiez
poveștile cele mai trăsnite din această lume, de la omul
de Neanderthal la arhitectura și asanările fasciste: numai ca
să pot face această carte. Prin urmare, să nu ţi se pară ciudat
dacă, la un moment dat, ţi se va întâmpla să dai peste
pasaje sau lucruri pe care le-ai mai citit și în celelalte. Nu ea
copiază din ele. Ci ele au fost scrise pentru ea.
Firește, nu există nici o familie Peruzzi din Agro Pontino
căreia să i se fi întâmplat toate lucrurile narate aici. Atât familia
Peruzzi, cât și succesiunea lucrurilor care i se întâmplă
– chiar privitoare la personajele istorice care au existat în
realitate – nu sunt decât un rod al născocirii: nu-i adevărat
nimic și e numai o lucrare a fanteziei. Pe de altă parte, nu
există nici o familie de coloni veneţi, friulani sau ferrarezi
din Agro Pontino – și acesta este încă un fapt – căreia să nu
i se fi întâmplat măcar o parte din lucrurile care aici i se întâmplă
familiei Peruzzi.
Numai și numai în acest sens, toate faptele narate aici
trebuie considerate riguros adevărate.
a.p.
I
Canalul Mussolini
(fragment)
De foame. Am venit aici de foame. Dacă nu de asta, de
ce altceva? Dacă n-ar fi fost foamea, rămâneam acolo. Acela
era satul nostru. De ce ar fi trebuit să venim aici? Acolo
am stat dintotdeauna și acolo erau toate rudele noastre.
Cunoșteam orice colţișor al locului și orice gând al vecinilor.
Orice plantă. Orice canal. Cine ne-ar fi pus să venim
până aici?
Am fost alungaţi, iată motivul. Cu coada măturii. Contele
Zorzi Vila. Ne-a luat tot. Ne-a prădat. Animalele noastre.
Viţeii. Vacile cu niște ugere uite-așa de mari. N-ai idee
ce lapte făceau. Dintr-o singură ţâșnitură umpleau ochi o
găleată. Nici măcar n-aveam timp să ne așezăm pe taburet
și să masăm un pic ţâţa, că imediat, de cum gâdilai primul
sfârc, pornea un jet care o umplea ochi. Trebuia s-o ţinem
bine între picioare ca să nu cadă.
Ce faci? Râzi? Nu mă crezi? Ar fi trebuit să-ţi arăt.
Și boii? Aveam anumiţi boi care trăgeau plugul, doi
câte doi, mai abitir ca un Caterpillar.
Ce faci? Iar râzi?
Trăgeau plugul de le sărea peste spinare, boii aceia, peste
coarne le sărea. Îl păpau pe nemestecate. N-ai dumneata
idee. Ţi-o jur. Noi îţi dădeam gata o moșioară într-o zi, acolo,
numai cu o pereche din animalele noastre. Și, de dimineaţa
până seara, contele Zorzi Vila ni le-a furat. Și-a însușit
animalele noastre. Ne-a lăsat în pielea goală. Iar atunci
– când au luat cu ei animalele după ce ne-au dat evacuarea
– unchiul Adelchi a dat fuga în casă, a urcat în pod ca
să ia de sub căprior, din spatele cărămizii smulse, pistolul
unchiului Pericle. Apoi a coborât ca un nebun în bătătură,
ţipând și împușcând. Și vechilul fugea. Și toţi fugeau. Dar
vechilul sărind și ţopăind pe după ceilalţi, încercând să se
ascundă fiindcă pe el îl voia unchiul Adelchi. „Te omor!”
îi striga vechilului: „Unde ești că omor?”. Iar bunica mea
– singura care nu fugea, cu excepţia animalelor, firește, animalele
care înţepenite brusc în mijlocul curţii, deja aliniate
pentru plecare, nu mai pricepeau nimic, sărmanele, și
Universalis HYPERION 131