citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Aleksandr Vvedenski Gulag
presupunând tripla natură a cuvântului – sonoră, raţională
și – atenţie! – cea a căii destinului, modernistul (ca și
postmodernistul cult, inteligent, doct) le-ar asemăna (și)
unor defileuri ale imposibilului în care genialul avangardist
Velimir Hlebnikov se considera „un alergător neobosit”,
nerenunţând la fascinaţia ineditului, indicibilului
(deocamdată), pentru care, de altfel, purcese la fermecătoarea,
hipnotizanta și, concomitent, delicioasa creare de
cuvinte. Verbocreaţia (slovotvorcestvo) ca o logotehnie
debordantă. Spre exemplu, din verbul liubit’ = a iubi prolificul
verbocreator a derivat circa 500 (!) de noţiuni afine.
De aici și explorarea în profunzime a rădăcinilor, a
surselor vocabulei; un fel de „descoperire a stării lichide
a limbii” (Benedikt Livșiţ) în foarte multe zone ale creaţiei
sale, în care protagonistul autoritar și autotelic este însuși
limbajul. Tangenţial, o atare ideaţie și preocupare le
sunt caracteristice și anumitor autori români sau născuţi
în România. Spre exemplu, trăind și creând în tumultul
literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum
afin lui V. Hlebnikov care, la rândul său, nu era
străin de suflul general-continental de frământări estetice
de la începutul secolului trecut.
De aici reies motivaţiile care, și peste o sută de ani trecuţi,
îndreptăţesc sui generis interesul pentru avangardă
în spaţiul estic postcomunist, generând noi și noi acţiuni
de restabilire a punţilor de acces dintre fulminanta literatură
a începutului de secol trecut și cea din contemporaneitatea
noastră, punţi arse de primitivismul agresiv
al ideologiei bolșevice și perniciosul realism socialist,
inchizitorial, ca „metodă de creaţie”, pentru care cultura
însemna, întâi de toate, un sistem de interdicţii. Pentru
că, de la un moment încolo, avangarda ajunge indezirabilă
regimului bolșevic, prinzând a fi încolţită de ceea ce
se prefigura – proletcultismul – chiar la etapa când ea își
conștientiza cu certitudine prezenţa și prestanţa, sub aspect
istoric și axiologic, apărând deja și cercetătorii, și
exegeţii ei ce recurgeau la prime sinteze, studii, antologii
etc. Astfel, în 1928 fusese pus în aplicare primul plan cincinal
care nu viza doar economia, ci și arta, dându-se de
înţeles că bolșevismul nu mai este predispus să tolereze
diversitatea curentelor literare, inclusiv a celor avangardiste,
stilurile individuale, atacându-se din toate tunurile
așa-numitul formalism burghez. În consecinţă (de etapă),
spre finele primului cincinal, în 1932, este constituită
unica organizaţie tolerată de guvernanţi, „Asociaţia scriitorilor
proletari” (RAPP). Toate astea confirmă că agresiunile
asupra artei, literaturii noi au început cu mai mulţi
ani înainte de a se ţine primul congres al scriitorilor sovietici,
ce avea să fie prezidat de controversatul literat, de
calibru mare, dar, uneori, de fapte minore, Maksim Gorki,
întrunire la care Andrei Jdanov, ulterior – satrap sadea, și
sadic, al ideologiei bolșevice, membru al Biroului politic
al partidului comunist, proclamă realismul socialist ca
unică doctrină admisă în artă și literatură. Prin urmare,
când avangarda ajunge la primele trepte ale clasicizării
sale, ideologia oficială îi dorește aneantizarea, scoţând-o,
încetul cu încetul, din circuit, blocându-i perspectivele.
Primele semne ale dezastrului ce avea să se generalizeze
în scrisul artistic sovietic au apărut după sinuciderea
(se presupune: asasinarea) lui Serghei Esenin, în 1925 (un
timp, Esenin se încadrase în albia avangardei, fiind unul
dintre fondatorii imagismului). Însă anul 1925 marca un
punct median în ieșirea avangardei din circuit, primul
moment al tragediei ţinând de moartea lui Velimir Hlebnikov,
în 1922, iar cel de final – de sinuciderea lui Vladimir
Maiakovski, în 1930.
Cu timpul, în Rusia, în URSS punţile de legătură între
avangardă și căutările estetice din a doua jumătate a
secolului XX au fost restabilite și în ilegalitatea lit-subsolului
(anti)sovietic sau întreţinute imaginar-esteticește de
așa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomenologiile
artistice izvodite la intersecţiile artei cu metafizica,
precum au fost și trebuiau să mai fie suprarealismul,
expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul,
futurismul, concretismul, curente între care existau vase
comunicante, – atunci, în așa-numita Epocă Represans.
Apoi, mulţi autori din arealul postmodernismului creează,
de fapt, în concordanţă cu dezideratele avangardei ca
protest mobilizator, înnoitor, declanșator de ideaţii originale,
de stilistici... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe
motricitatea inventivităţii, ca propulsie a entuziasmului
creator, nicidecum, obligator, – optimist; intuiesc, descoperă
și propun noi modele de univers artistic, modifică
legile de care să se ghideze spiritul creator, de regulă – critic,
de o contemporaneitate intrinsecă sieși și nu mimată
sau dezorientată de racile și probleme depășite, ieșite
din atenţia istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai
talentaţi autori tind spre multitudinea planurilor estetice,
spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere și de apreciere,
spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare
a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic,
tradiţional, clasic, până la limbajul transraţional (zaum’)
sau paradoxul zen. Pe aceste căi s-a ajuns la modificări de
ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza
unui nou tip de conștiinţă artistică – cea a postmodernismului
rus (de menţionat, oarecum „întârziat” în
contextul universal al acestei fenomenologii și tratat, încă
și astăzi, cu destulă neîncredere și suspiciune de incurabilii
conservatori de speţă realist-socialistă).
Restabilirea de punţi este imperios necesară şi din
tragicul motiv că, odată cu generalizarea pandemiei represive,
spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului
trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai,
chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră
a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind...
118 HYPERION Universalis