citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Paul GoRBAN
Sensul “gândirii slabe” la Gianni Vattimo
Alături de J. Lyotard, J. Derrida, J. Habermas, F. Fukuyama,
Z. Bauman, Gianni Vattimo este considerat a fi unul
din promotorii de bază ai filosofiei și teoriei postmoderne.
Așadar, principala direcţie în care G. Vattimo își îndreaptă
eforturile în scrierile pe care le considerăm ca participante
la fenomenologia contemporană – a postmodernismului –
este construirea unei corespondenţe între discuţiile actuale
din jurul conceptelor de modernitate și postmodernitate
și gândirea lui Nietzsche și Heidegger, filosofi ai modernităţii
târzii.
Pentru G. Vattimo situaţia în care se află epoca noastră
este a unei epoci nihiliste, dar, a nihilismului asumat până
la capăt. Nihilismul, scrie filosoful italian în Sfârșitul modernităţii
este singura noastră chance – șansă. Nihilismul
înseamnă puterea de a crea la nesfârșit adevăr și valoare,
chiar dacă pieritoare asemenea tuturor lucrurilor, în locul
unor false norme și dogme date odată pentru totdeauna.
Valoarea slabă, creată între oameni pentru oamenii unui
moment al istoriei, este singurul fel de valoare posibil în
postmodernitate, când toate celelalte s-au dovedit a fi idoli
falși. Discuţia metafizicii prin punerea caracterului slab al
fiinţei și al gândirii, sfârșitul istoriei (sau a modernităţii) văzute
ca evoluţie neîncetată a omului în căutare de sine (căci
subiectul însuși ca substrat: subjectum, nu a putut rezista
criticii) și în reconsiderarea noţiunii de adevăr, care devine
ceva foarte asemănător unui concept estetic, sunt idei „nihiliste”,
dar ele sunt premisele necesare singurei abordări
optimiste pozitive, a lumii de azi, cea postmodernă. [1]
Postmodernitatea, spune G. Vattimo, nu mai consideră
adevărul un concept gnoseologic, pentru că el nu mai este
întemeiat pe o realitate metafizică stabilă. Supus, ca și subiectul
unei „cure de slăbire”, adevărul devine un concept
instrumental de comunicare și interrelaţie, foarte apropiat
de conceptele estetice. Marginalizarea conceptului de
om este evidentă în gândirea lui Nietzsche, pentru care
1. Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii, traducere de Ştefania Mincu,
Ed. Pontica, Constanţa, 1993, pp. 21-31.
nihilismul este „situaţia în care omul se rostogolește din
centru către X”. [2] „Devalorizarea valorilor supreme” se exprimă,
spune G. Vattimo, prin „moartea lui Dumnezeu”.
Ideea că după „moartea lui Dumnezeu” „totul e permis” și
că morala însăși se prăbușește, singura lege rămasă valabilă
fiind cea biologică: dreptul celui mai puternic, a dus
la fondarea unei „morale a stăpânilor”, a „raselor superioare”
etc., adică la fascism. La fel, pentru Heidegger fiinţa
se anihilează pe măsură ce se transformă deplin în valoare
– ea însăși fluctuantă și convertibilă. Acest efect de irealitate,
atât de evident în lumea de azi, a dus la o raliere a unor
curente de gândire foarte diverse împotriva nihilismului
epocii noastre. Nihilismul deplin, arată Vattimo, „ne cheamă
la o experienţă a realităţii, devenită fabuloasă, care este
și unica noastră posibilitate de libertate” [3] .
Dar filosoful din Torino indică poziţia omului contemporan
aflat în nihilism care, afundându-se tot mai mult în
tehnică, pierde tot mai mult din punctele de referinţă ale
metafizicii forte (înţelese în spiritul gândirii tradiţionale).
Omul contemporan neagă orice valoare, este nemulţumit
nu doar de lume în ansamblul ei ci și de relaţia cu transcendentalul.
Civilizaţia noastră este una nihilistă „și din
cauza aceasta simţim ceea ce Sigmumd Freud numea neajunsul
civilizaţiei: în lumea modernă, care este lumea știinţei
și, mai ales, a tehnicii desfășurate, omul a pierdut puncte
de referinţă, siguranţe, valori stabile și se găsește în acea
situaţie care în vocabularul gândirii de derivaţie hegeliană
și marxistă a fost definită de alienare. Teza mea va fi în general
aceea că astăzi noi nu ne aflăm în neajuns pentru că
suntem nihiliști, ci mai degrabă că suntem încă prea puţin
nihiliști, pentru că nu știm să trăim până la capăt experienţa
dezvoltării fiinţei: de aici acel complex de senzaţii de
frustrare și de neplăcere care se cheamă alienare”. [4]
2. Mihai Cimpoi, Esenţa fiinţei, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2007, p. 201.
3. Idem, p. 26.
4. Gianni Vattimo, Filosofia la timpul prezent, traducere de Ştefania
Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 2003, p. 29.
Eseu HYPERION 157