citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

toate luate la un loc. La Naum se și vede ușor firul roșu
care trece de la poezie la proză sau la teatru.
A.R.: De mult timp vă ocupaţi de îngrijirea volumelor lui
Naum. Cum s-a produs apropierea de opera sa?
S.P.: Am început cu o lucrare de diplomă, spre sfârșitul
facultăţii, apoi l-am cunoscut pe Gellu Naum. Era ca
o carte întredeschisă. Vroiam să aflu urmarea, așa că
l-am tot citit până azi (și constat mereu că are dreptate,
lucrurile se tot schimbă – el vorbea despre schimbarea
lucrurilor).
A.R.: Tatăl poetului, Andrei Naum, a scris și el, placheta
„Poezii postume” apărând iniţial în 1921, retipărită
apoi în 1944, cu adăugiri și o prefaţă de Ion Petrovici.
Cât de importantă a fost imaginea tatălui și cum l-a influenţat
pe Gellu Naum?
S.P.: Era prea mic atunci când tatăl lui a murit pe front,
în primul război mondial, din datorie, din onoare și
din dragoste de ţară. Pe el lucrurile astea îl tulburau
foarte tare. Așadar, dragostea de ţară exista. Și îi răpise
tatăl. Mi-a spus că în copilărie îi era frică de o umbră
pe care o simţea din când în când pe lângă el. Credea
că este tatăl lui. Apoi, când a devenit el însuși poet, a
trăit cu certitudinea că tatăl lui este o umbră protectoare
– l-ar fi salvat de la moarte de două ori, pe front,
în războiul al doilea. Au fost la mijloc și o serie de
coincidenţe. Sigur, alţii pot să le numească superstiţii.
Gellu Naum lega ceea ce noi numim superstiţii de regimul
poetic.
A.R.: Întâlnirea lui Naum cu Victor Brauner a fost excepţională,
artistul influenţându-i atât studiile, pe care le
continuă la Sorbona, introducându-l în lumea suprarealiștilor
francezi, dar și opera. Multe dintre volumele
sale apar ilustrate de Brauner.
S.P.: Avea pentru Brauner slăbiciune. Poezia unuia și pictura
celuilalt sunt complementare. Cel puţin așa văd
eu lucrurile. Dar am scris deja despre asta (în Clava).
Vă îndemn să citiţi poemul Rotciv (citit invers e Victor)
sau Dăruită mie de V.
A.R.: În 1941 se constituie grupul suprarealist român, din
care făceau parte Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi
Trost, Virgil Teodorescu, Paul Păun și Nadine Krainik.
Grupul a fost o iniţiativă clandestină din cauza climatului
politic și a antisemitismului. Câţiva ani mai târziu
se creează o legătură a grupului bucureștean cu grupul
suprarealist din Praga. Care au fost consecinţele?
S.P.: Grupul de la București a fost remarcat de însuși André
Breton, care a declarat, la un moment dat, că, iată,
centrul suprarealismului s-a mutat la București. Dar
Gellu Naum considera experienţa de grup ceva al trecutului
și, într-un fel, o eroare (inevitabilă, poate). Cât
despre praghezi... Au venit vremuri grele. Consecinţele
s-au tot lăsat așteptate. Apoi au venit vremuri și
mai grele.
A.R.: În 1947, după desfiinţarea grupului suprarealist de
la București, pentru Naum începe o perioadă dificilă,
când începe să scrie „Calea Șearpelui”.
S.P.: Calea Șearpelui este începutul unei lucrări al cărei final
eu l-am văzut la sfârșit, cu câteva zile înainte să se
stingă din viaţă. Făcea obsesiv un gest despre care el
scria în 1947, în manuscrisul lui cel secret. Am pomenit
undeva de asta. Nu spun mai mult. Spun doar că
pe mine m-a impresionat, înţelegeam perfect ce făcea.
Eram martora unui ritual prin care un om extraordinar
se despărţea de viaţa lui.
A.R.: Ce se întâmplă cu textele pe care autorul le va renega
ulterior?
S.P.: Ele există. Nu pot lipsi dintr-o viitoare ediţie de Opere
complete. Eu le consider un accident, o cedare. Dar
nu judec. În general, nu judec pe nimeni. Îi judec doar
pe cei care au făcut rău altora, într-un fel sau altul,
prin scris sau (mai grav) prin faptă. Gellu Naum n-a
făcut nici cel mai mic rău vreodată cuiva. Dimpotrivă.
Dacă a făcut rău, și-a făcut numai lui.
A.R.: Cum va continua seria de „Opere” dedicată lui Gellu
Naum?
S.P.: Va urma volumul de proză, apoi cel de teatru și ultimul,
Varia, va conţine manifeste, scrisori, interviuri,
poate texte scrise împreună cu alţii.
Dialogurile revistei HYPERION 9