Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Proximităţi şi diferenţe, unele de substanţă, altele de circumstanţă, jaloneazădrumul de peste jumătate de secol pe care cei doi l-au parcurs, dincolode distanţe şi distanţări, împreună. Eliade şi Ionescu pleacă din start de pepoziţii diferite într-o problemă cheie, cum e cea a tinerei generaţii, pentrua se regăsi, în fapt, pe aceeaşi baricadă într-o altă chestiune definitorie adeceniului patru: autenticismul. Primul ia cât se poate în serios în timp ce aldoilea tratează cu insolenţă – cum altfel? – conceptul de „generaţie nouă”.Eliade e un propagator entuziast al unui veritabil crez generaţionist, care îşigăseşte afirmarea teoretică în publicistica de la sfârşitul deceniului al treilea.Argumentul programatic, să-l numim al ieşirii din zodia imperativelor istoriei,e rezumabil în câteva fraze care au făcut carieră, pe care le excerptăm dincele douăsprezece articole publicate între septembrie-noiembrie 1927, înrevista Cuvântul, sub titlul Itinerariu spiritual: „Noi suntem generaţia cea maibinecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte s-au rânduit până acum în ţară…Numai NOI avem acest drept, şi numai NOI vom izbuti să ajungem la rezultateconcrete şi fecunde… Voim să biruiască valorile ce nu sunt izvorâte nicidin economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile pure,spirituale… Noi suntem, aşadar, cea dintâi generaţie torturată de imperativulsintezei… Generaţia ce se ridică, va fi cea mai bogată în experienţe. Pentru căe cea mai neliniştită… Spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuserăşi trăiseră cu idealul uniunii naţionale, noi n-avem nici un ideal de schimb. Neregăsim liberi şi disponibili pentru tot felul de experienţe.” 2Pentru Ionescu, „generaţia zisă tânără” e departe de a avea un profilpropriu, iar în ceea ce are valid, descinde din „generaţia războiului” – Barbu,Blaga, Camil Petrescu – pe care o continuă. 3 Eliade creditează ideea deruptură între generaţii, invocând un eşichier istoric nou, propice apariţiei încultura română a unei generaţii exonerate de obsesia Istoriei. Acolo însăunde „pozitivul” Eliade evidenţiază şansa unei salutare regenerări, cârtitorulIonescu preferă să vadă continuitatea, una nefericită atâta vreme cât tineriinu fac decât să ducă mai departe „o cultură românească prost începută”. 4Articolul mai sus citat se vrea, pragmatic, o radiografie a noii generaţii, dar,de la un capăt la altul, ţinta pe care o are constant autorul în bătaia puştii e„ridiculul Mirciulică Eliade”. Afirmă Eliade că generaţia tânără e preocupată de„metafizică, problema culturii, introspecţie, creştinism”, vine Ionescu şi ripostează:„toate aceste domenii de preocupări îşi au reprezentanţii lor străluciţi îngeneraţia care s-a realizat imediat după război”. Se arată Eliade încrezător înşansele de consacrare europeană a culturii române, sare Ionescu şi-i administreazăo doză de maliţie cu iz caragealian: Eliade are „ca toţi românii şi caFarfuridi, marota «ce va zice Europa».” 5 Practic, din plăcerea de a-l contesta,fiecare pas al lui Eliade este pe loc amendat. Astfel, adevăratele – puţine –valori ale generaţiei: Horia Stamatu, Eugen Jebeleanu, sunt reperate de el,Ionescu, şi nu de Eliade care avansează nume de „mâna a doua” ca DanPetraşincu sau Dan Botta. 6 Mobilurile scriitorilor promovaţi de Eliade – „eliazii”– sunt dintre cele mai pedestre: interese meschine, parvenitism: „să devinădin ţărani, burghezi” 7 , împăunarea cu titluri şi catedre universitare. Chiar şicalitatea, recunoscută, a „eliazilor” de „iniţiatori ai campaniei pentru editareatinerilor” 8 , e văzută sub unghiul preocupării mărunte de a-şi tipări producţiileproprii. O spune în 1935, la un an după ce Al.Rosetti impusese un veto, pestecare nu s-a putut trece, publicării cărţii lui Ionescu, Nu, la Fundaţia pentruLiteratură şi Artă Regele Carol II. Şi totuşi, dintre membrii Comitetului pentruEx Ponto nr.3, 200693