Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

iniţieri de tip pedagogic, pentru viaţă. Odată stagiul satisfăcut, pot ieşi. În acestcaz legile spaţiului ermetic nu funcţionează. Timpul nu mai are însemnătate,în consecinţă şi discuţiile interminabile, întrebările şi răspunsurile, meditaţiilefără de sfârşit despre valoarea vieţii. Este o magie care ia sfârşit când devineclar că-i iluzie totul, că, în fond, răspunsurile se găsesc dincolo de acesteziduri protectoare. Decepţionat în unele aşteptări, convins că se poate tratasingur, personajul nostru, care nu-i acelaşi cu autorul, marcat şi el, firesc, desingurătate („Pe deasupra, mărturiseşte, eram un singuratic, un introvertit,sufeream de o timiditate agresivă”), de contemplaţie va părăsi spitalul într-unefort de eliberare. Ca şi intrarea, ieşirea se va produce brusc. Este o simultaneitatea acestor momente, prima dictată de alţii, plecarea de propria voinţă,şi limitează această scurtă dar bogată în experienţă şi înţelesuri, a doua viaţă.Relaţiile dintre bolnavi duc mai mereu spre confesiune, spre biografii. Suntfoarte curios ce ar fi putut ieşi de aici printr-o tratare amplă, având în vedereposibilităţile epice ale lui Constantin Arcu. Este o sursă practic inepuizabilă şide-a dreptul senzaţională, exploatată cu bune rezultate şi de scriitorii ro-mâni(v. Petre Sălcudeanu, de ex.). Aici ele sunt relatate, schiţat, de bolnavii înşişi,reluate apoi, de toţi ceilalţi, aşa cum şi-a făcut-o fiecare. Astfel, Bela, colocutorulsău, „divorţase la scurt timp după căsătorie, când a aflat că nevastă-saîl înşală…, a trimis doi prieteni după individul cu pricina, l-au scopit şi i-auadus boaşele pe care el le-a înmânat soţiei pe tavă: „«Serveşte!» Evidentcă s-a creat un imens scandal şi n-a lipsit mult ca Bela să plătească scumpaceastă nesăbuinţă: socrul şi cumnaţii săi au jurat răzbunare potrivit legiitalionului, cu unele modificări, unguraşul urmând să se ospăteze cu propriiletesticule. Ameninţarea putea fi ignorată de idiot, însă părinţii săi, alertaţi deînverşunarea părţilor adverse, l-au scos din oraş în aceeaşi noapte şi l-au dusplocon soră-sii…”. Povestitorul se prezintă fără menajamente: „La cei aproapetreizeci de ani, când alţii şi-au pus deja bazele unei cariere şi robotesc dingreu pentru a se afirma în viaţă, eu îmi consideram serviciul de conţopist ocorvoadă indispensabilă, un mijloc de a-mi asigura existenţa, nimic altceva.Nici un fel de plăcere în ceea ce făceam, ca să nu mai vorbesc de pasiune.În rest, tăiam frunză la câini şi mă îmbătam cu apă rece împreună cu alţii deteapa mea, sperând că într-o zi mi se va oferi prilejul de a pune bazele uneiafaceri prospere, deşi n-aveam nici idei şi nici aptitudini pentru aşa ceva.Habar n-aveam de ce ar fi trebuit să mă apuc, viitorul rămânând o chestiunedestul de abstractă în mintea mea.”Biografiile (autobiografiile) cer şi portrete. Constantin Arcu realizează cu omână sigură câteva crochiuri: Maxinesi, a cărui externare circula ca o glumă,este „un individ spelb, cu numai câteva fire decolorate de păr, fără dinţi, scundşi străveziu”; preotul spitalului, ce oficia slujba de Duminica Bolnavilor când„familia şi cei apropiaţi le fac tot felul de daruri”, este „un tânăr cu faţa suptăşi roşie”; o vizitatoare, medic veterinar, are faţa „rumenă, plinuţă, lipsită defineţe, iar părul galben şi-l strânsese într-un coc împletit sub un batic subţire”.Portretelor individuale li se adaugă descrierile de ansamblu, într-o tuşă densă,groasă, realistă. Salonul este invadat de „turmele de gândaci maronii cese împrăştiau peste noapte pe toţi pereţii salonului. Acum (dimineaţa, n.n.)începeau să se retragă, n-aş putea spune unde anume…” Sala de meseeste mereu aglomerată, ocazie pentru panoramă şi detaliu: „Între timp, salade mese se umpluse ochi, în marea majoritate bătrâni care mai tot timpuldeplângeau neînsemnătatea pensiilor lor. La masa mea, alături de două femeis-a aşezat tipul acela care îmi spusese că era obişnuit cu ideea morţii. ÎiEx Ponto nr.3, 2006133