Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

apropie şi supraînalţă, călcând sub tălpi de temelii pământul castanilor de altădată, primul sacrificat pe altarul civilizaţiei moderne; un conservatorism ieşitmai degrabă din moliciunea orientală a resemnării decât dintr-o concepţierealistă despre patrimoniul muzeistic tolerează încă mahalalele întinse lapoalele clădirilor avântate, încununează fortăreţe cenuşii, născute cândva dinrelaţia masivitate egal forţă, cu poduri robuste, cunună catedrale şi moscheicu ereticele lăcaşuri consacrate zeilor banului.Nimic nu-i sfânt, sau poate toate sunt deopotrivă de sfinte, e ca un autobuzgigantic transportând cu viteza pământului o sufocantă aglomeraţie unde,înzestrat cu o ureche mai sensibilă, ai putea percepe ciocnirile agitate alesufletului în trap amarnic spre o iluzorie destinaţie privată. Relieful bătrânelorcoline s-a tocit în densitatea contradictorie a înălţimilor artificiale, măreţia vechilorpalate primeşte ghionturi necuviincioase din partea mai tinerelor edificii,iar bazarele gem sub straturi de umbră substanţializată prin graţia gazelor deeşapament care învăluie oraşul cu milioanele lui de ferestre în otrava sinilie aunui fel de ceaţă; singurele, zvelte şi candide, tremurând de frumoase ce sunt,minaretele se smulg din strânsoarea ucigaşă, năzuind parcă spre cea de apatra dimensiune care, deoarece nu există, ar trebui numaidecât inventată.Şi dacă acest potop răvăşitor, dacă această colcăială febrilă de voinţă şimaterie suferind de lipsa spaţiului nu s-a aruncat încă în apele Bosforului, epentru ca să poată fi contemplată în frenetica ei desfăşurare.Ex Ponto nr.3, 200658