Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Apelul la miturile precreştine este dublat de o supunere în faţa uniculuimit care n-a devenit simplă naraţiune fără referinţă, mitul sacrificial-cristic:„Deschide poarta, omule şi frate, / Să intre solul jertfei în absidă, / Îl vezi cupasul blând, să nu ucidă / Smerenia, zvârlindu-te-n păcate. // Te va salva dincrâncena obidă / Chemând din spaţii-nflăcărări uitate / Într-un târziu, la uşăcând vei bate, / Uitându-ţi trândăvia de omidă, // Va unge rana inimii bolnave/ Cu harul sfânt, înmiresmând ardent / Corola tainei pe tăcute nave // Purtândnădejdi spre un etern prezent. / Pe ţărmul tău, îndepărtând epave, / Te veisimti eliberat torent” (Deschide poarta omule şi frate). Nevoia unei cunoaşteride tip mistic îl determină pe Adrian Munteanu să inverseze termenii raportuluidintre om şi divinitate: nu omul trebuie să-l aştepte pe Dumnezeu să-i intre încasa fiinţei, pentru că, de fapt, Dumnezeu este cel care-l aşteaptă pe om săvină la El, să-i bată la uşă: acel te va salva la uşă când vei bate presupuneun efort de depăşire a antropocentrismului profan, în favoarea celui creştin,dornic de transparenţa lumii, de punere a ei sub semnul îndumnezeirii.Sonetele nu merg pe urma „lăcrămosului” Petrarca, ci încearcă o îmbinarea galanteriei cu sfera sacrului, iubirea terestră, pătimaşă, este spiritualizatăpână ce devine cumva iubire mistică, poetul neavând conştiinţa blasfemieiatunci când transformă secvenţa euharistică într-una pur carnală: „Spune-mispre seară te iubesc. Odată. / Cum nu mi-ai spus de când te am în sânge, /Nu vezi că-s trist şi răsuflarea-mi plânge / Sub coasta ta în chinuri frământată?// Toarnă cuvântu-n mierea ce se strânge / În cupa tainei îndelung păstrată,/ Ca să-mi cuminec clipa alinată / Cu azima ce între noi se frânge. // În timpce ruga n-a sfinţit havuze, / Din degete s-au revărsat poveşti / Şi-n peşteră,umbros lăcaş de muze, // Mi-am aşezat hotarele domneşti / N-ai împlinit unzbucium scris pe buze / Mi-ai arătat cu trupul că iubeşti” (Spune-mi spre searăte iubesc. Odată). Pendularea între sacru, profan şi simbolurile precreştineeste sugestivă pentru lipsa de coerenţă a omului modern, care foloseştecuvintele fără a mai fi atent la sistemul de referinţă; de fapt, în estetica postmodernistă,important este jocul, inventivitatea verbală, şi mai puţin ceea cese vede după ce dai jos schelele. În sonetele lui Adrian Munteanu, dincolode aspectul galant / ludic şi de mesteşug, există totuşi o ardere intensă, oanumită sinceritate a trăirii care-l îndepărtează de moderni şi-l apropie demarii creatori – şi iubitori - de sonet, căci sonetul scris fără dragoste e oricealtceva, în afară de sonet: „Piciorul zvelt, un semn al învierii / Şi coapsa blândă,semn de-ngropăciune, / Sânii trufaşi, uimiri în trup s-adune, / Pântecul cald,răpit pe veci plăcerii. // Ochii supuşi, săgeată să-mpreune, / Păr revărsat înunduiri puzderii / Spre vadul calm ce l-au păzit străjerii. / Gura peceţi de vreriaprinse pune. // Vinul îl toarnă buzele vlăstare / În şoapte tandre ce nu s-audesprins / Dintr-o prelungă, dulce sărutare // De dincolo de timpul neînvins./ Şi ce-nrobire-n sfânta desfătare / De care-am fost, fără răgaz, cuprins!”(Piciorul zvelt, ca semn al Învierii).Ex Ponto nr.3, 2006140