Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

comune inovaţiile, căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie săse înţeleagă că totul trebuie să fie comun. Nu există nici o limbă în întregimeunitară. Realitatea e că există inovaţii comune celor patru dialecte, ceea cenu se poate constata cu privire la dialectele spaniolei, şi încă mai puţin în aleitalienei” (s.n., loc. cit.).Tot sub „Probleme generale”, Eugeniu Coşeriu răspunde la o întrebarecare i-a frământat mereu pe istoricii şi ligviştii români: de ce românii nu suntmenţionaţi de scriitorii bizantini până în secolul al X-lea? „Fiindcă, fiind latini,corespundeau pur şi simplu, Imperiului, care şi el se considera latin. Numaidupă grecizarea totală a Imperiului de Răsărit începe diferenţierea.” (p.13).Cu privire la apropierile (analogiile) care se fac între limbile română şialbaneză, autorul atrage atenţia că acestea trebuie examinate cu atenţiedeoarece pot fi coincidenţe universale sau pot fi fapte care se regăsesc înlatină sau în cele mai multe limbi romanice, de unde ar fi putut intra în albaneză,şi numai în anumite cazuri, când expresiile respective nu există încelelalte limbi romanice şi nu sunt universale, numai atunci pot fi cu adevăratrelevante pentru raporturile lingvistice româno-albaneze şi pentru arealullingvistic balcanic în care a apărut şi s-a dezvoltat limba română. Aşa poatefi formaţia cu cale, în albaneză me udhë, care circulă în română în expresiamai largă am găsit cu cale sau cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragerede inimă etc. 3 (p. 15).Mai reţinem, din acest prim subcapitol al secţiunii I, comentariul la celebraafirmaţie a lui Platon că, datorită marii lor subiectivităţi, poeţii ar trebuiexcluşi din republică, deoarece republica, statul, are o altă bază, şi anumeaceea a bunului comun şi a utilului. Platon însă nu a cunoscut şi nici nu aveacum să cunoască situaţia din Republica Moldova, spune Eugeniu Coşeriu.Şi mai departe: „În cazul nostru, în Basarabia, poeţii reprezintă conştiinţanaţiunii, pentru că aici limba însăşi – care este instrumentul lor de exprimare– e primejduită. Subiectivitatea trebuie să se exprime prin limbă, prin limbapoetului (s.a.). Dar aceasta este şi limba întregii naţiuni şi, astfel, poetul apareca reprezentant al întregii naţiuni (...) Aşa se explică de ce atât de mulţi poeţi,şi tocmai din Basarabia, scriu despre tema limbii, şi scriu poezii despre limbaromână: scriu pentru că limba este ameninţată 4 . Pentru că spunem asta, deexemplu, şi în legătură cu Părinteasca dimândare (la aromâni).Aşadar, acolo unde limba este primejduită, ameninţată, poetul ia, ca urmare,atitudine întru apărarea limbii pentru că ţine de fiinţa sa.” (p.16).În subcapitolul „Fonetică” găsim explicaţia vocalismului din apelativuletnic român, care nu este o formă nouă, refăcută după rumân, cum spunelingvistul italian Carlo Tagliavini. Este adevărat că latinescul romanus a datîn română, potrivit evoluţiei fonetice fireşti, rumân şi că există situaţii în carerumân a fost înlocuit de român, dar, atrage atenţia Eugeniu Coşeriu, românexistă ca formă populară în limba noastră în unele variante teritoriale. Dupăcum s-a păstrat o în dormi şi mormânt (faţă de durńi şi murmint în aromână,unde transformarea o > u este normă), tot aşa, în român, avem a face cupăstrarea lui o din etimonul latinesc. În Moldova, la sud de Iaşi, la fel ca înnordul Basarabiei, forma populară român are sensul de „soţ, bărbat”: românulmeu, spune femeia, nevasta despre soţul ei. Apoi, de multe ori, la călătoriistrăini consultaţi de lingvistul român apar, alături de forme cu u: rumaneşte,rumeni, rumuńi, şi foarte frecvente forme cu o: romineşti (Francesco dellaValle, 1545: şti romineşti); romaneşte (Lescalopier, 1574) (p. 17-18).Ex Ponto nr.3, 2006193