Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006Din primul studiu, numit chiar aşa, Latininitatea orientală (p.114-129), reţinemcă limbile romanice alcătuiesc mai întâi o unitate genealogică, o familiede limbi (s.a.), în interiorul căreia se deosebesc o „subfamilie” occidentalăşi una orientală: italiana, dalmata, româna (s.n.), limba sardă rămânândîntre aceste două subfamilii. În al doilea rând, toate limbile romanice, în afarăde franceza modernă, ţin de acelaşi tip lingvistic, care nu este nici „analitic”,nici „sintetic”, adică de aceleaşi principii de structurare funcţională, deaceleaşi categorii de opoziţii funcţionale şi anume: „determinări interne («paradigmatice»)pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe(sintagmatice: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale) (p. 115)”. Înal treilea rând, spune mai departe Eugeniu Coşeriu, „toate limbile romaniceoccidentale, împreună cu franceza şi de data aceasta şi cu italiana şi dalmata,reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorităinfluenţelor comune ori reciproce, şi, mai ales, datorită contribuţiei constante alatinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi”(p. 115). Aşa se explicăextraordinara unitate a limbilor romanice care este deopotrivă genealogică,tipologică (cu excepţia francezei) şi areală.Din perspectiva acestor criterii, care este poziţia românei între limbile romanice?La această întrebare, marele învăţat răspunde: Din punct de vederegenealogic, limba română este pur şi simplu latină sau neolatină şi ţine de„Romania orientală”, apropiindu-se din punctul de vedere al coincidenţelor„originare” de italiana centrală şi meridională, autorul citând în acest sens peitalianul G. Bonfante care afirmă: „dacă toate limbile romanice sunt «surori»,italiana şi româna sunt surori gemene”. Apoi, prin elementele latine care-isunt specifice, elemente păstrate numai în limba română, mai ales în dialectuldacoromân, şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cusarda, rămasă într-o zonă „izolată” şi cu „lateralele” spaniola şi portugheza),ca şi prin elmentele de substrat intrate în latina dunăreană în care au pătrunsîn mod direct elemente vechi greceşti, prin influenţa slavă şi greacă bizantină,„limba română reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şiîn cadrul Romaniei orientale. Şi, anume, o unitate foarte omogenă”. În sprijinulafirmaţiei sale, Coşeriu îl citează pe Sextil Puşcariu care observase: „Tot ceeace deosebeşte limba română, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta,de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (s.n.) (p. 116).Aceasta face ca limba română, ca limbă istorică, să fie mai unitară decât limbaistorică italiană, mai unitară decât franceza şi tot atât de unitară ca spaniolaistorică (cu dialectele ei astur-leonez, castilian şi navaro-aragonez).În ceea ce priveşte specificitatea areală a limbii române, aceasta izvorăştedin evoluţia ei în afara influenţei latinei clasice (vezi supra, 3), din substratulei specific (traco-dac), din influenţa slavă şi din contactele cu alte limbi neromanice.Tot în Latinitatea orientală, Eugeniu Coşeriu se ocupă de „Aşa-zisa limbămoldovenească” (p. 120-129). Românul basarabean originar din satulMihăileni, cu studiile liceale urmate în oraşul Bălţi, cu studii universitare laIaşi, Roma, Padova şi Milano, ajuns un „gigant” al lingvisticii mondiale 6 s-asimţit obligat, de la înălţimea geniului său creator, să ia atitudine împotrivaaberantei afirmaţii că limba vorbită de moldovenii din Basarabia (devenităRepublica Moldova!) ar fi altceva decât limba română: „e o himeră creatăde o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”, spunelingvistul (p.120). Susţinătorii tezei „limbii moldoveneşti”, afirmă apoi EugeniuCoşeriu, „confundă criteriul genealogic cu criteriul areal şi istoria lingvistică196