Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

a fost canonizat, la 20 iunie 1992, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan,Radu, Matei şi sfetnicul său Ianache, ca sfinţi martiri.Cu lucrări teologice polemice anticatolice era familiarizat chiar episcopulIlarion, întrucât la Biblioteca Academiei, «ms. rom. 3346, de polemică anticatolică,i-a aparţinut lui Ilarion» 45 , potrivit mărturiei recente a unui istoric.În ceea ce priveşte pe acei catolici, cărora episcopul Ilarion le-a îngăduitcele amintite mai sus, se cuvine precizat că ei erau, în realitate, cei maimulţi, refugiaţi din Bulgaria în deceniul al nouălea al secolului al XVII-lea, caurmare a eşuării unei revolte contra Otomanilor. Catolici refugiaţi, pe careînsuşi domnitorul Constantin Brâncoveanu i-a primit în ţara sa şi i-a stabilitîn diverse localităţi, ca Râmnicu Vâlcea, Câmpulung, Brădiceni şi altele 46 . Iarprintre catolicii din Bulgaria refugiaţi în Ţara Românească, «terre d’asile», seafla chiar arhiepiscopul lor de Sofia, Ştefan Knejevic 47 , precum şi episcopulde Nikopole, Anton Ştefan (+1717) 48 .Gestul vlădicii Ilarion, de a le îngădui catolicilor ridicarea unei biserici catoliceîn Râmnic şi a le pune la dispoziţie cimitirul episcopiei pentru îngropareamorţilor lor, putea constitui el singur motivul caterisirii sale. Dar nu acestaa fost motivul unic şi primordial care a determinat pe domnitor să treacă lacaterisirea episcopului Ilarion, ci, aşa cum s-a precizat mai sus, şi alte raţiuniau stat la baza luării deciziei respective.Atitudinea episcopului Ilarion faţă de catolici vădeşte însă, cu prisosinţă,spiritul creştin autentic de care era animat şi, în sens larg, toleranţa religioasăexistentă atunci în Ţara Românească 49 . Toleranţă religioasă existentănu numai în Ţara Românească, ci şi în Moldova, unde, bunăoară, în a douajumătate a secolului al XVII-lea, găseau «terre d’asile» creştinii de rit vechi,persecutaţi în Rusia pentru convingerile lor religioase 50 .Dovadă a realei toleranţe religioase din acel timp din Ţara Româneascăo constituie însuşi faptul că nu se cunoaşte nici o reacţie negativă la gestulîntreprins de episcopul Ilarion din partea clerului şi a credincioşilor episcopieisale, pe toată durata păstoririi sale. De altfel, nu se cunoaşte nicio intervenţieimediată nici din partea domnitorului şi nici din partea mitropolitului Teodosiefaţă de gestul aceluiaşi vlădică Ilarion. Ceea ce vădeşte, o dată în plus, căatitudinea episcopului Ilarion faţă de catolici nu l-ar fi adus, ea singură, la caterisire.În fond, însuşi domnitorul Brâncoveanu îi primise pe catolicii bulgariîn Ţara Românească şi îi aşezase pe unii chiar în Râmnicu Vâlcea. Apoi, abiaîn martie 1705 era învinuit episcopul Ilarion pentru atitudinea sa amintită decătre domnitor şi mitropolit.Prin gestul şi atitudinea sa, episcopul Ilarion continua, de fapt, spiritul detoleranţă şi de frăţietate creştină existentă în Ţara Românească, manifestate,din plin, chiar de domnitori ai acesteia în tot secolul al XVII-lea. Unii dintre aceştidomnitori au contribuit chiar la clădirea de biserici catolice sau la restaurareaunora existente. Aşa, de exemplu, Matei Basarab a contribuit la înălţarea uneibiserici catolice în Bucureşti, la 1637 51 ; Mihnea al III-lea (mart. 1658-noiem.1659) a restaurat mănăstirea catolică din Câmpulung şi respectiv pe aceeadin Târgovişte, ambele aflate în ruină 52 , iar Grigorie Ghica (16 sept. 1660-27apr.1664; febr. 1672-noiem. 1673) împreună cu fiul lui Udrişte Năsturel (+1658)au oferit bani pentru construirea bisericii franciscane (Bărăţie) din Bucureşti,aflată tot în ruină 53 . Ce-i drept, atât Ţara Românească cât şi Moldova au fost,de-a lungul secolelor, nu numai «terre d’asile» şi de toleranţă religioasă, darşi ţinuturi în care misionarii catolici şi protestanţi şi tipăriturile lor circulau fărărestricţie 54 . La rândul lor, teologii ortodocşi români, clerici şi mireni, din secolulEx Ponto nr.3, 2006187