Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

comentariiCORINA APOSTOLEANUPoetul cel îmblânzitor de cuvinteÎntr-o recentă intervenţie scrisă, Nicolae Motoc readucea în atenţia cititorilor,dar şi al scriitorilor de poezie o idee pe care mult prea frustele versurice populează de ceva timp revistele literare par să o ignore cu desăvârşire:„Dificultatea poeziei vine de acolo că pentru ceea ce vrea să spună poetulnici nu există cuvinte. Sau dacă există, ele aparţin unei entităţi suprafireşticare, probabil, dintr-un soi de gelozie, le ţine departe de el”.Gândindu-ne şi la Necuvintele lui Nichita Stănescu, afirmaţia poetuluine stârneşte imaginaţia şi ne determină să credem că, există încă unlimbaj poetic, neexersat, cu mici abateri de la regulă, decât de poeţii dingeneraţii anterioare.„Ademenită” de real, creaţia nouăzeciştilor şi douămiiştilor s-a distanţatde „entitatea suprafirească” de care amintea Nicolae Motoc, spre a ajungeîntr-o zonă de conflict cu însăşi ideea de poetic.Iată de ce Ochiul lui Orfeu este cu totul altceva şi faţă de lecturilecurente din revistele literare, dar şi faţă de anterioarele volume semnateNicolae Motoc.Uitându-ne doar spre cărţile sale de poezie apărute cam în ultimuldeceniu, volumul de faţă este departe de transparenţa delicată a Fragilităţilor(1996), de excepţionala concentraţie de haiku din Senzaţii (2003),dar cu siguranţă mult mai înrudit cu Provocări imergente (2000).Este poate greu de crezut că Ochiul lui Orfeu (Editura Ex Ponto, 2006)este o ilustrare a inefabilului poeziei pentru că limbajul pe care NicolaeMotoc îl alege este mai degrabă unul foarte conturat şi foarte viu. Înseşititlurile celor trei diviziuni ale volumului sunt asocieri de cuvinte greu deconceput altminteri: „La mila unui ego divin viran”, „Epicentrul strălucirilorvagabonde”, „În marginea unei concreteţi infinite”, într-o înlănţuiresuprarealistă.Cele trei „personaje” din acest inedit poem dramatic ar fi : Orfeu carese şi adresează lectorului, Cronos, mai degrabă tăcut, dar omniprezent,iar cel de-al treilea este Zeiţa Cruzimii, care punctează finalul. Cele treientităţi aduc mărturie despre dimensiunea proteică a poetului care se poateidentifica prin mai multe nume, prin mai multe voci, prin infinite faţete.Mitul orfic, venind din antichitate către lumea modernă, şi-a amplificatcele două componente iniţiale: coborârea în infern (katabasis) a barduluicare îmblânzise fiarele cu cântul său şi însufleţise obiectele şi momentulmorţii sale, asociindu-şi ideea de misterios, ezoteric.Ex Ponto nr.3, 2006135