Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

să-şi perfecţioneze aparatul, ale cărui piese le purta mereu într-o servietămare cât un geamantan, aducându-le acasă, studiindu-le, perfecţionându-lemecanismul, Horia ştia să împace datoria de ostaş cu cea mai frumoasă şiautentică boemă de artist. Căci, prin firea lui, omul acesta e un artist. Atrasde problemele mari ale culturii (se interesează îndeaproape de teosofie, areo bibliotecă întreagă în acest domeniu), în camera lui strâmtă cât o „carlingă”,cum îi spunem noi, de la mansarda blocului Ferekide, unde locuieşte, staugrămadă unele peste altele, cărţile de filosofie şi tratatele despre exerciţiiletemerare de zboruri aeriene. Pisica, patefonul, un aparat de radio (e un maremeloman) şi câteva perechi de cărţi de joc (fiind un pătimaş al bridge-ului,pe care-l studiază cu râvnă, constituise singura lui avere materială. De lacutremurul din noiembrie, s-a refugiat la această mansardă, unde trăieştecu Marioara, tovarăşa lui de viaţă, însă cea mai mare parte a timpului şi-opetrece la Mamaia, la unitate. Are un suflet larg, nu pune preţ pe bogăţiilemateriale, se dezinteresează complet de tot ce nu intră în sfera preocupărilorlui directe. Simfonia IX-a şi Hurrricanul ce i-a fost încredinţat anul trecut suntsingurele bunuri la care ţine cu adevărat, cu o dragoste nebunească. Ispravalui de la Constanţa cred că i-a adus o mare satisfacţie, nu numai prin faptulcă eroismul i-a fost recunoscut oficial, dar mai ales prin acela că geniul lui aatins pragul de sus al realizării personale.Ex Ponto nr.3, 2006Aceeaşi zi, seara Iată, se împlineşte un an de la începutul şirului de suferinţe,prefaceri, confuzii şi dezordini prin care a trecutţara noastră în ultimul timp. La data de azi, acum unan, a fost primit ultimatumul pentru „cedarea” Basarabiei. Jalea românească afost mare şi amară, cu atât mai mare şi mai amară cu cât România se afla fărăprieteni şi fără sprijin de nicăieri. Franţa fusese învinsă, Anglia izolată, Cehoslovaciadezmembrată, Polonia desfiinţată. România avea să fie doar umilită,dar în ce hal! Un an de zile, un popor bun, omenos, paşnic şi cu dragoste decivilizaţie, avea să suporte atâtea palme şi lovituri, atâtea umilinţe din parteavrăjmaşilor lui. Ca totdeauna, a ştiut să rabde în tăcere şi să spere în dreptateaimanentă ce n-a întârziat niciodată să i se arate în vijelia vremurilor. Astăzi else luptă eroic cu un colos, care l-ar putea strivi printr-o singură mişcare a unuibraţ. Ochii Europei sunt atintiţi acum asupra României, care a intrat în foculcel mare. Toată lumea îi admiră gestul şi urmăreşte zbuciumul de aici. Pentrua doua oară în istorie, urmaşii lui Ştefan cel Mare, plăieşii Moldovei, înfrăţiţicu pandurii Olteniei, cu iobagii Ardealului, cu plugarii Munteniei şi Dobrogei,au devenit apărătorii Apusului, purtând pe umerii lor încercaţi toată greutateadestinului popoarelor aflate la această tulbure răscruce istorică. Nu, nu mi-eruşine şi nu-mi va fi niciodată ruşine că sunt român. Chiar dacă vom fi învinşiacum, România va fi mare altădată, deoarece cauza ei e dreaptă, şi o cauzădreaptă nu poate fi înfrântă. Sunt momente când mă revoltă, mă dezgustăunele procedee ale oamenilor de aici, dar în clipele supreme, cum sunt celede acum, consideraţiile de ordin subiectiv trebuie să lase locul celor de ordincolectiv. Fiecare avem problemele, viziunile, credinţele, aspiraţiile noastrepersonale, altfel nu am fi nişte individualităţi, dar în anumite împrejurări trebuiesă ne ridicăm deasupra lor. Fiecare avem dramele noastre, dar ce conteazăele pe lângă drama cea mare a ţării? În vremuri ca acestea pe care le trăimacum, drama popoarelor este şi drama indivizilor, ele merg împreună. Drama44