Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006Lui Debussy îi displăcea asocierea cu un curent anume, fie el şi impresionismul;iubea pictura lui Turner şi Whistler, iar versurile preferate alunecauspre universul lui Edgar Allan Poe şi Paul Verlaine. Muzica sa însă se reflectăvisceral în aria de culori şi senzaţii, acordând poate cea mai mare importanţăsensibilităţii, surprinderii unui gând, unei stări, unui sentiment nonagresiv,unei meditaţii.Regula de compoziţie, definită de el însuşi „non plaisir” reliefează nu numaiun crez, ci o stare de a percepe întreg mediul înconjurător, relaţiile cu ceilalţicompozitori, deseori dezastruoase, abundent refractare şi persiflante.În schimb, Claude Debussy, „musicien franπais”, îşi lasă semnătura pepaginile unor opere ilustre, de la „Pelléas şi Mélisande”, la „Preludii”, „Insulaveselă”, „Imaginile”, „Colţul copiilor” ş.a.La celălalt capăt al imaginii impresionismului muzical, Maurice Ravelpulsează vital într-o altă dimensiune senzorială, într-un plan mai apropiat defiresc, mai carnal şi sigur mai puţin elitist, nu în sensul abandonării parametrilorcalitativi, ci în sensul provocării interiorului uman spre a se descoperiîn oglinda vieţii.Deseori, puşi pe talerele unui cântar imaginar, Ravel şi Debussy eraudisputaţi în sensul întâietăţii la originalitate; „Jocuri(le) de apă” se regăseauanterior „Grădini(lor) sub ploaie”, dar coincidenţele curgeau întotdeauna îndefavoarea lui Ravel, fie şi pentru faptul că acesta era cu treisprezece ani maitânăr decât Debussy. Această diferenţă de vârstă a fost însă compensată cu ocreaţie mare, cu lucrări extrem de valoroase şi intens diferite; de la ciclul delieduri „Istorii naturale”, la baletul „Daphnis şi Chloé”, la opera comică într-unact „Ora spaniolă”. Pentru pian, Ravel demonstrează o supleţe inimaginabilă apaletei tehnice şi stilistice, dedicându-şi pagini fascinante: „Gaspard noaptea”,„Valsuri nobile şi sentimentale”, „Mama mea gâsca”.Impresionismul lui Ravel, spre deosebire de muzica semnată de Debussy,este simplă, emană puritate, coerenţă, nu accesează forme stridente şi nudeclamă apartenenţe obligatorii la unele curente, la unele şcoli de compoziţie.Criticii îl aşează calitativ pe Debussy deasupra creaţiei lui Ravel, dar istoriamuzicii demonstrează un adevăr incontestabil – Ravel nu este perimat.Având în spate o structură compoziţională excepţională, formată din creaţiilelui Debussy şi Ravel, impresionişti de voie sau fără voie, şcoala francezăde muzică se va dezvolta foarte interesant din perspectiva valorică a grupului„Celor şase” („Nouveaux Jeunes” cum îi spunea Satie), din care se desprindstrălucitor numele lui Francis Poulenc şi al lui Arthur Honegger.De la „Catedrala din Rouen în plin soare” a lui Claude Monet, la „Catedralascufundată” a lui Claude Debussy, pare să fi trecut o „Oră spaniolă”, dupătimpul măsurat de Ravel.Poţi privi minute în şir „Eleşteu cu nuferi”, apoi, închizând ochii, să încercisă-ţi păstrezi în spaţiul intimităţii tale culorile lacului, reflexia ierburilor în ape,fără a te opri să asculţi mirajul sunetelor într-un preludiu la „După-amiazaunui faun”.Dincolo de orice încadrare estetică a creaţiilor impresioniste, ele emanăcel puţin împăcarea cu noi înşine, bucuria luminii şi taina de nespus ale fiecăruiadevăr din noi, într-o alunecare voită spre mirajul abscons al culorii,întru acordul perfect al sunetelor cu pastelul.204