Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

celui din Amintirile lui Creangă. Şi acolo, şi aici, spectacolul (unul ilar, dramatic,tragic uneori) este realizat de diverse categorii: copii, tineri, maturi şi/sau bătrâni, fiecare cu metehnele sau calităţile sale. Însă „Dacă la Creangăfacem cunoştinţă cu lumea satului humuleştean în chip concentric, de la fraţi,părinţi, vecini, rude şi alţii, Marin Sorescu înregistrează şi descrie figuri de-avalma, localizate în timp şi spaţiu aleatoriu.” (Teodora Albu).Dacă la Creangă, în Amintiri…, am putut recunoaşte jocul cu măşti, într-unspectacol carnavalesc, susţinut de Nică şi fraţii săi, povestitorul fiind, în egalămăsură, actor şi regizor, la Marin Preda, în Moromeţii (volumul întâi), ca şila Marin Sorescu, în toate cărţile care alcătuiesc epopeea La lilieci, viziunealumii rurale, ca spectacol, propune o altă manieră faţă de cea a scriitoruluihumuleştean. În Moromeţii, protagonistul – Ilie Moromete – devine împreunăcu cititorul spectator al celor care se perindă pe drum, dar sunt momentecând Ilie Moromete este şi regizor-actor, în cadrul sistemului său pedagogicaplicat membrilor familiei. Umanitatea rurală soresciană este prezentată deun regizor discret, lăsând cititorului spectator impresia că lumea din Lalilieci se prezintă singură. Aşa se explică prezenţa dialogului, care nu numaică dezvăluie spontaneitatea vorbirii, ci şi faptul că spectacolul se desfăşoarăsub ochii cititorului, aceasta fiind încă o trăsătură a spiritului nastratinesc.În La lilieci, Marin Sorescu îmbracă, rând pe rând, atât haina de naratoromniscient, cât şi cea a celui implicat în cele povestite. Omniscienţa îi dăposibilitatea autorului să etaleze spiritul nastratinesc oltenesc şi să facădin unele creaţii micro-scenete, dialogul fiind concentrat, iar cel care nareazăsubstituindu-se regizorului: „Dimineaţa, cu noaptea în cap/ ăştia de la comitetulprovizoriu/ Cu hoţii după ei, ca să/ Predea plugul: «Pentru verificări»,/ Au zisei.// -Cum să-mi verificaţi mie plugul, mă?/ Ce, acum ne luaţi şi amprentele/După coarnele plugului/ Şi le depuneţi la / primărie/ În dulap cu acte? Hă, hă!”Se poate lesne observa că ironia ţăranului este amară. Ridicolul situaţiei nupare a fi departe de verosimil, căci – să nu uităm! – în perioada cooperativizăriiforţate, abuzurile celor care se-ntreceau să raporteze la Centru încheierearapidă a acestui act samavolnic erau asemănătoare cu situaţia imaginată deSorescu. Insistenţa cu care cei veniţi după plug se interesează de avereagospodarului relevă faptul că nu credeau cu una cu două, chiar dacă omuleste sincer şi recunoaşte că nu mai are nimic: „S-au dus, s-au uitat prin curte./-Bă, ce avere ai pe-aici?/ Asta e agoniseala, mă, nene!/ (Şi nişte ălea vechi,nişte coşuri de nuiele,/ Pârmaci, gânjuri de car făcute din puieţi de ulmi/ Arşişi răsuciţi.)/ -Mă, unde-ţi e strânsura?/ -Ce strânsură, domnule, n-am nimic!/Duceţi-vă de-aci, că pun câinii pe voi.” Tot la perioada cooperativizării forţate– înscrierea în GAC-uri – face referire Amprentă de nas. Aici, rizibilulconstă în găselniţa celor care se ocupau de înscrierea ţăranilor. Chemaţi laPrimărie (la Comitetul de partid), pentru a-şi da adeziunea în scris, ţăraniirecurg la un întreg repertoriu de gesturi, spre a nu semna: „Li se punea hârtiaîn faţă./ Oamenii încrucişau mâinile, ca să nu semneze./ -Pune deştul aici!/-Nu ştim carte noi. Femeile îşi băgau mâinile/ În sân. Bărbaţii le puneau orila spate/ Şi se ţineau cu una de ailaltă, ori le încrucişau pe piept./ Ziceau cănici degetul nu ştiu să-l pună, dacă nu ştiu carte./ Îi chemau pe rând, într-oodaie a Comitetului/ Provizoriu/ - Aşa-i ziceau primăriei – Totul era provizoriu.Numai pământul/ Voiau să-l ia pe tot. Nişte hăia, graşi, rumeni,/ Burtoşi, veniţide nu ştiu unde să te lămurească./ În cămăruţa aia, cum intra ţăranul, sfrijit,speriat,/ Nebărbierit, făcând pe bolnavul, înţepenea. Punea ochii/ În duşumea– preferă să se uite cum intră/ Motorina în duşumeaua aia veche, decât săEx Ponto nr.3, 2006121