Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

generaţia '27SERGIU MICULESCUEugen Ionescu – Mircea Eliade (I)OEx Ponto nr.3, 2006foarte „strânsă inimiciţie”, să spunem aşa, îl leagă pe tânărul Eugen Ionescude cu doi ani mai vârstnicul său coleg de la liceul Sf. Sava, Mircea Eliade.Noica e prea glacial şi auster pentru gustul lui, Cioran e încă un provincialabia coborât în Regat, ceilalţi colegi de generaţie îi par prea mici ca să-şicheltuie muniţia pe ei, Eliade însă, bucureştean sadea, impetuos, prolific,omniprezent, deja lider al tinerei generaţii, întruneşte toate datele spre adeveni ţinta favorită.În Nu, dacă vreun tânăr autor e amintit mai mult anecdotic, Eliade eunul din capetele de afiş, protagonist în plus al unuia din capitolele cheie dinIdentitatea contrariilor. În publicistica anilor ’30, numele care revine cel maifrecvent sub pana-i înmuiată în acid e tot al lui Eliade. Nu ne surprinde decică autorul Itinerariului spiritual este, de la început, destinatarul preferat alinepuizabilelor rezerve ionesciene de împunsături, maliţii, sarcasme. Numaică, spre deosebire de tratamentul persiflant de care are parte Noica, în cazullui Eliade, corosivitatea ionesciană e dublată de o nemărturisită dar uşordetectabilă fascinaţie. Indiscutabil, insul numit Mircea Eliade îl agasează şiîl captivează în egală măsură deşi, după tactica pe care i-o ştim, nu-şi aratădecât ghimpii. Dincolo de faţadă, trebuie să existe însă nişte corespondenţenedivulgate, prea e de tot suspect zelul lui Ionescu de a se detaşa de cel careîi era deja, aproape oficial, „şef”, sau tocmai de aceea!Oricum, primul care „deconspiră” filiaţia dintre cei doi autori este chiarMircea Vulcănescu (fără îndoială, cel mai atent cititor, în epocă, al lui Nu)pe care, diatribele anti-Eliade nu-l împiedică să distingă, dincolo de mascateribilismului, afinitatea de profunzime: „Eugen Ionescu este, fără îndoială,un copil teribil. Dar e un fiu spiritual de al lui Mircea Eliade”. 1Istoricul relaţiei Ionescu-Eliade (analog relaţiei Ionescu-Cioran) poate fiînchipuit ca o piesă în două acte, separate de un antract prelungit, necesarrestabilirii legăturii dintre cei doi protagonişti, respectiv : deceniul patru românesc,primele simptome ale „rinoceritei” lui Eliade, în 1936, puseul „bolii”,plecarea din România, anii războiului (petrecuţi de amândoi în diplomaţie!),în sfârşit, „regăsirea” pe sol francez. Cum Ionescu este principalul (singurul)referent, reconstituirea o facem, fatalmente, din optica lui, Eliade „derobându-se”– după expresia lui Ioan Petru Culianu – polemicilor.92