Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006baston, indiferent de anotimp, decât ca umbrelă propriu-zisă, care să-l aperede ploaie ori de razele fierbinţi ale soarelui din toridele veri bucureştene.După această primă impresie, la Dan Laurenţiu te surprindea, în chipul celmai plăcut, politeţea şi maniera elegantă (o eleganţă necăutată ori afişatădin cine ştie ce considerente ce ar fi ţinut de „imaginea” pe care ar fi vruts-o aibe în ochii celorlalţi, ci fiindcă aşa îi stătea lui în fire) în care îţi vorbea.Modul agreabil de a ţi se adresa sau de a-ţi răspunde era (cel puţin în ce măpriveşte) însoţit mai întotdeauna de un zâmbet cald şi prietenos – de unde şigândul ce te încerca numaidecât: acela că omul ascundea un suflet mare, nunumai dornic de comunicare, ci şi împătimit de setea de a oferi mângâiere şilinişte. Era aidoma unuia din copiii care umblau cu crengi de cireş înflorite înmâini – cum spune însuşi într-o poezie…Grijile şi treburile de tot felul, piedici pe care n-are rost să le inventariezacum mă împiedicaseră să-i citesc toate volumele şi duceam cu mine povaravinovăţiei de a-mi fi scăpat chiar şi câteva care i-au fost încununate, la vremeaapariţiei, cu laurii unor premii naţionale importante, conferite de Academie şide Uniunea Scriitorilor.De aceea, în 1996, când o amplă selecţie de autor i-a apărut în colecţia„Biblioteca pentru toţi”, sub titlul avut de volumul cu care a debutat în poezie(Poziţia aştrilor) am găsit prilejul cel mai nimerit de a-mi oferi un fel de „absolvire”de vina amintită. Aşadar am purces la lectura pe-ndelete a poeziilorlui Dan Laurenţiu, căutând să desluşesc, dincolo de haina metaforelor, acelinefabil şi acel fior (iartă-mi-se termenul banal, dar e primul care îmi vine înminte) ce-l fac original şi inconfundabil pe autor, asigurându-i un loc bine stabilitîn contextul liricii noastre actuale. Şi prima constatare a fost aceea că omul seconfundă cu opera – cel puţin sub aspectul formei, al învelişului de cuvinte, lafel de elegant şi tot atât de discret ca şi fiinţa care i-a dat întruchipare. A douaconstatare mi-a confirmat ceea ce intuisem mai înainte: întregul univers lirical lui Dan Laurenţiu este dominat de o mare singurătate, de o tristeţe ce seconsumă pe sine în cea mai desăvârşită discreţie. Căci, spre deosebire dealţi poeţi, de ieri sau de azi, Dan Laurenţiu nu-şi clamează durerile, dorurile,suferinţele din iubire în versuri „trâmbiţate”, în lamentări zgomotoase (şi cuatât mai puţin credibile şi convingătoare!), ci, introvertindu-se, el abia dacăşi le şopteşte pentru sine, cu sfială şi reţinere, în mare taină, ca şi cum s-arruşina la gândul că este auzit de alţii. Este un meditativ, un om întors în permanenţăcu sufletul către copilărie, iar cugetul insului ce se priveşte pe sineretrospectiv nu se poate sustrage de la starea de candoare a anilor dintâi:„Creşte sarea ce lacrimi în jur / ce rob fără lanţuri / bate în geamul soareluistins / mă luminează doar gândul // amar să cobor lângă el / mortul albastruîmi va rămâne / deschis e orizontul său de copil / până la capăt nu plânge”(Până la capăt). Rareori poetul – scrutător neobosit şi neliniştit al abisului,al cerului, al transcendentului (cu care în ultimele poezii din volumul amintittinde să se confunde) - îşi proiectează sufletul şi inima în marele spaţiu stelar,în cosmos, precum în Carul de foc: „adu-ţi aminte de acele raze / de ochiităi muritori în cer / lumina cădea la porţile raiului / cu sunetul nepăsător // turătăceşti în carul de foc / prietenii vor crede c-ai orbit / când pipăi cu mânadrumul abisului / adu-ţi aminte de unde vii şi unde vei pleca // cerul de iarnă-şiîntinde prin nouri / gâtul cenuşiu de femeie pierdută ai milă / de ochii închişiai străinilor / care ţi-au dat lumina acestei sfinte lumi”.În contextul mai larg al poeziei lui Dan Laurenţiu, însăşi iubirea – cu largulsău evantai de trăiri, nelinişti, suferinţe, întrebări etc. – se refuză trăirilor128