Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

la „stânga plasticei şi a lirismului poetic”, cu o „atitudine democratică cuviincioasă”.O notiţă din nr. 18 comentează amabil editorialul Cheia viselor allui Ion Vinea. Afinitatea cu suprarealismul nu scapă comentatorului anonim,care îşi aminteşte astfel că directorul Contimporanului este „un literat debună speţă”. Nu va fi uitat însă faptul că, de la o vreme, revista condusă deel a (re)devenit mai mult politică decât literară. Politică – în ce sens? Autorulnotiţei vorbeşte despre un „compromis cu burghezia” - lucru nu lipsit de adevăr,dacă ne gândim la apropierea lui Vinea de Partidul Naţional Ţărănesc şila simpatia lui Jacques G. Costin pentru Virgil Madgearu...Ruptura de Contimporanul devine „oficială” (o adevărată „declaraţiede independenţă”, cf. lui Ion Pop) abia în numărul 29; mai precis, odată cuapariţia editorialului-manifest Coliva lui Moş Vinea, scris de Ilarie Voronca şisemnat – redacţional – „unu”. Merită să ne oprim mai atent asupra lui, cu atâtmai mult cu cât autorul (fost la Punct, ulterior la 75 HP şi Integral, constantmefient faţă de revista lui Vinea şi Iancu) este o personalitate „de tranziţie”între primul val avangardist şi suprarealism. Nu numai inconsecvenţele esteticeşi ideologice – deja semnalate – ale Contimporanului sunt incriminateaici. Critica „uniştilor” se exercită, acum, de pe poziţii suprarealiste asumate.Căci, odată cu „compromiterea” futurismului şi a constructivismului, mişcareacondusă de Andre Breton devenise port-drapelul revoltei artistice:„Contrastul dintre desenul publicat pe prima pagină a acestei reviste şiatacurile de pe ultima împotriva oricărei manifestări noi, pretenţia de a semenţine într-un spirit de îndrăzneală şi de invenţie în totul contrar sumaruluişi colaboratorilor săi (...) şi mai ales abilitatea de a-şi însuşi numai foloaseleşi parada unor atitudini de artă (n-am uitat vizita lui Marinetti), care presupunîn primul rând sacrificiu şi singurătate. Şi totuşi, nu ne putem dumiri cum sepoate alătura – în paginile unei reviste care a susţinut cândva o atitudinenouă – domnul Marcel Iancu, fostul revoluţionar de la Zurich, principeseiMartha Bibescu.Dacă domnului Vinea – al cărui temperament poetic nu-l punem acumîn discuţie – nu i-am cerut niciodată o atitudine de frondă – cunoaştem ezităriledomniei sale -, în schimb domnul Marcel Iancu – a cărui bunăstarematerială l-ar fi putut pune la adăpostul atâtor concesii, atâtor scăderi faţăde sine – poate fi ţinut responsabil de inconsistenţa şi lamentabila zvârcolirea Contimporanului.Proclamarea, cu sfidarea oricărei consecveţe, a celor mai îndrăzneţeprincipii pentru a le terfeli pe contrapagină, frăţietatea, în aparenţă, cu celecâteva spirite răzleţe din Europa, pentru a aduce în acelaşi timp laude luiVasile Savel, nu va mai putea continua...Chiar dacă n-ar fi dubioasa, flagranta atitudine a Contimporanului,mişcarea pe care ar voi s-o reprezinte, constructivismul, şi în care s-a fixatde la apariţia lui, e cu totul străină de vederile actuale ale lui unu, care îşirevendică o conduită cu totul ruptă de realitate, cu totul în afara utilitarismuluiconstructivist, rezolvit în arhitectură, şi care clatină în havuzele visului apeleunor viziuni desfăcute de orice probleme şi continuităţi situate dincolo depoem şi de semitrezie”.Delimitarea lui Voronca de Contimporanul nu era însă motivată de aspectepolitico-ideologice. Deşi „desfăcut de orice probleme şi continuităţi” burgheze,„poemul” său nu e anexat unor ţeluri politice opuse. Argumentele „declaraţieide independenţă” sunt de natură pur artistică: estetica evazionistă a visuluivs. estetica utilitaristă a constructivismului, apărarea purităţii radicale a unorEx Ponto nr.3, 2006105