Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006Dar peripeţiile avute în cursul călătoriei l-au împiedicat pe mitropolitul Dositeisă mai ajungă în Moldova.Demisia patriarhului Nectarie a făcut ca la 23 ianuarie 1669 să-i urmezeca succesor pe tronul Ierusalimului chiar Dositei. Ca patriarh, Dositei aveasă vină de nouă ori în ţările Române, unde avea să petreacă mult timp alpatriarhatului său.Prima călătorie a lui Dositei în Ţările Române, ca patriarh, a efectuat-ola începutul anului 1670. Deja, în februarie 1670, Dositei se afla în Ţara Românească,iar în vara aceluiaşi an în Moldova.Ultima călătorie în Ţările Române patriarhul Dositei a săvârşit-o în 1704,şi pe care le părăsea - de data aceasta pentru totdeauna - la începutul primăveriianului 1705.Dositei, ca patriarh al Ierusalimului, a fost de nouă ori în Ţara Românească(1670; 1673; 1677-1678; 1680; 1686-1687; 1692-1693; 1697-1698;1702;1704-1705) şi de şapte ori în Moldova (nu a fost în 1697-1698 şi în1702). În total, aşadar, dacă adăugăm şi cele două şederi ale lui Dositei înŢările Române pe când nu era patriarh, el a fost în Ţara Românească de unsprezeceori, iar în Moldova de nouă ori. Cu remarca că patru din călătoriileîntreprinse de Dositei, ca patriarh, în Ţara Românească, au fost efectuate întimpul domnitorului Constantin Brâncoveanu.Ceea ce l-a determinat pe Dositei să vină de atâtea ori în Ţările Românea fost, evident, starea extrem de grea financiară în care se afla PatriarhiaIerusalimului - peste 100.000 de groşi datorie în momentul urcării sale petronul patriarhal - dar şi dărnicia domnitorilor, boierilor şi locuitorilor acestorapentru Locurile Sfinte. Intr-adevăr, după fiecare călătorie în Ţările Române,patriarhul Dositei se întorcea la Ierusalim, cu bani, mănăstiri şi schituri închinatepatriarhiei sale, cărţi tipărite, obiecte sfinte, etc. Aşa încât, fără ajutoareleŢărilor Române, Patriarhia Ierusalimului nu ar mai fi putut exista în a douajumătate a secolului al XVII-lea.Dărnicia domnitorilor din Ţările Române s-a manifestat, cum este cunoscut,faţă de toate patriarhatele ortodoxe din Orient şi Locurile Sfinte aleBisericii ortodoxe (Ierusalim, Muntele Athos, Sinai, Patmos, etc.), ca urmarea căderii Bizanţului în 1453 2 . Domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei audevenit ocrotitorii Bisericii Ortodoxe, îndeosebi a celei greceşti, asemeneaîmpăraţilor bizantini de odinioară.Poziţia de binefăcători ai Bisericii ortodoxe deţinută de către domnitoriiŢării Româneşti şi ai Moldovei le dădea posibilitatea, dar şi răspunderea înacelaşi timp, să se preocupe de păstrarea unităţii ortodoxe, rol pe care şi l-auîndeplinit mai ales în secolul al XVII-lea. În această privinţă să amintim deSinodul de la Iaşi, din 1642, prezidat de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653),precum şi de contribuţia majoră a domnitorului Constantin Brâncoveanu înaplanarea disputei între Patriarhia Ierusalimului şi mănăstirea Sfânta Ecaterinadin Sinai 3 .Patronajul domnitorilor români asupra patriarhatelor ortodoxe greceşti s-aexersat exclusiv până în 1681, când Ţarul Rusiei, urmare păcii de la Radzin,din acel an, «primi dreptul de ocrotire asupra Bisericilor ortodoxe din Imperiu» 4din partea Porţii. Drept pe care îl va şi exercita, din 1682, Ţarul Petru cel Mare(1682-1725). Chiar dacă Ţările Române au continuat şi după 1681 - până la1864 - să sprijine, în diverse forme - mai ales, băneşti şi închinări de mănăstirişi schituri - patriarhiile ortodoxe din Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim şiLocurile Sfinte ale Ortodoxiei, aflate sub jurisdicţia lor canonică.176