Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Alexandra Mihalcea – Eva, Anno Domini 2005(Curtea Veche, Bucureşti, 2006)Compoziţia volumului este tripartită: Anno Domini, Despărţirea de sineşi Ospiciul lui Pygmalion. Încă din primul ciclu poetic eul liric nu îşiclamează o deconcentrantă pierdere a feminităţii ca în etapa nouăzecistă postmodernistăa liriicii Angelei Marinescu, ci alege trucul defeminizării parodice,gesturi-ghimpi aruncaţi rapid, atitudini băieţeşti ale fecioriei zeiţei Artemis. Iatăun Purgatoriu fixat de fapt în edenul tinereţii: «Fire de Ieri/ Mi se încolăcesc/În jurul gleznei – / Vechi iluzii,/ Avortate la colţuri/ De stradă,/ Care se tânguie/Spasmodic/ Cu voci de soprană/ Ratată./ Vor să le spun/ Care din ele/ Mi-aars carnea/ Mai tare». Simbolica «muşcare» de către şarpe, «jupuirea» deangelic (Poveste din eden), spargerea tâmplei spre aflarea «cioborilor delună», rămăşiţelor de gând (Tăceri de fiere), cererea sprijinului nostru casă se producă anamneza sau găsirea «În ce limbă/ Ar trebui să zâmbesc»(Ploaia de spini a cuvintelor) toate conţin stări disforice meditative, dinamicaspiritului în faţa inerţiilor trupeşti.În poemul Exil finalitatea dialogului imaginar cu iubitul respins (Nu măcunoşti!) se tranşează la modul comicăriei tragice al viziunii răsturnate alumii (similară celei a lui Ochilă din Harap Alb), prin răspunsul apodictic datoricui: ‹‹Nu te cunosc…/ Stau atârnată cu capul în jos,/ Legănată de un fir/ Depăianjen,/ Într-un loc prin care/ Timpul a uitat să mai treacă…/ Aştept să măchemi/ Într-o altă viaţă – Cu cea de acum am pierdut/ Prea multe pariuri.»În celălalt ciclu, Despăţirea de sine, se observă agresarea Evei de cătremoartea «venită în trombă». Comparaţia, alegoria acestei himere, în poeziaMoartea mea beată, ca fiind o maşinărie de neoprit a agonalei existenţe esteprilejuită de trezirea în zori: «Mi se strecoară sub pernă/ Şi mă loveşte cutoată forţa/ În cel mai ascuns vis.» Viaţa autoarei poate fi refăcută, parţial,după citirea hematografică a «albastrului» rănilor. Mai mult, după descoperireasupra-eului interogat, care zace ascuns în pliurile ermetice textuale. Criticul cerecomandă volumul, Al. Condeescu, crede că discursul poetei debutante ar fiaxat tematic pe iubire, inspirat de «suferinţele şi deziluziile, inerente vieţii», «aroscila între tradiţionalismul modernist al metaforei mitologizante şi biografismulminimalist al avangardei postmoderne» (sic !). «Tocirea» e aproape singuramică bijuterie din volum, crede Condeescu. „Moartea mea beată” nu-i însătext artificios creat, retrobiogramă erotizantă. Poemele Alexandrei Mihalceaau aspectul mărului văratic. Altceva decât cruzime, africanism al senzorialuluieste conţinut în ironia: «Pe dracu’! E atât de neserioasă/ Moartea asta amea,/ Că nici nu-mi mai pot aminti/ Pentru a câta oară mă lasă baltă !/ Punpariu că acum/ Doarme dusă, cu capul pe coasă…/ Moartea mea nu vinepâş-pâş, băi, Cosmine !/ Moartea mea e prea beată!›› Iuvenaliile exorcizăriimorţii sale când o vede absentând sau ‹‹dând o fugă/ Până la bodega dincolţ›› au cadenţa discursului poetic sorescian, a sarcasmului.Confesiune-bilanţ a neîmplinirii destinului de artist poate fi consideratăDespăţirea de sine: incipitul «Mi-am încătuşat/ Gândurile/ Într-o cochilie/ Demelc» şi intriganta înecare a lor (sublimare în viziuni poetice) au drept consecinţăataraxia – ‹‹Ca să nu-mi mai spintece/ Încrâncenate/ Tâmpla muşcatăde somn.››. Decodarea textuală o facem prin citirea inversă a conotaţieiconţinute de titlu; contrazicerea paradoxului „Despărţirii de sine” este intuiţiacă toate gândurile haotice, prejudecăţi, complexe ori obsesii (redate prinEx Ponto nr.3, 2006149