Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006„atitudini de artă care presupun sacrificiu şi singurătate” ş.a.m.d. Acest „estetismindividualist” va fi, în curând, denunţat ca un handicap, ca o laşitate şica o „concesie” oportunistă de către colegii de la unu. Un adevărat conflictde interese, generat de o „nepotrivire de caracter”. Căci pentru Ilarie Voroncasuprarealismul nu era decât o formă de radicalitate poetică. Intrarea sa înSocietatea Scriitorilor Români şi premierea de către aceeaşi organizaţie avolumului Incantaţii apărut la Cultura Naţională - editură rezervată autorilorcanonici, „candidaţilor la Panteonul literaturii române” - a echivalat pentru mulţi„unişti” (Roll, Saşa Pană, Sernet, Brunea Fox, Maxy, Moldov) unei pactizăricu burghezia. O burghezie conotată tot mai „fascizant” pe fondul ascensiuniimişcărilor de extremă dreapta şi al înmulţirii proceselor anticomuniste.Venită după „excomunicarea” de către unu a lui Virgil Gheorghiu, rupturadintre Voronca şi fostul său emul, Stephan Roll (care îi recenzase volumeleanterioare în tonuri flamboaiante) va scinda revista: de o parte, majoritateacelor ostili trădătorului, de cealaltă – mai ales Geo Bogza, prieten şi apărătorfidel. Divorţul (citeşte: eliminarea lui Voronca) nu va întârzia prea mult. O datăcu producerea sa, în 1930, primul val avangardist se va stinge. Marxizanteepocii, criticul ţine să adauge că ”Independenţa” artei este o iluzie. Esteticamarxist-leninistă a fundamentat ştiinţific determinările” (Opera lui Ion Vinea,Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 79). Separarea dintre estetic şi politic esteînsă reală la Contimporanul.În nr. 70 al revistei, alături de o (deja citată) prezentare a constructivismuluisovietic, o notiţă despre revista futuristo-fascistă L‘Italiano a lui LeoLonganesi sesizează nepotrivirea estetică dintre anacronismul „neo-clasic“al machetării şi colaboratorii avangardişti, mai exact: dintre stilul liniei politiceoficiale şi insurgenţa artistică modernă: „L‘Italiano este revista grupării fascistescrisă de futuriştii — fascişti (transfugi-neoclasici). Într-un stil tipograficcu litografii şi xilografii în stilul 1840 apar cel puţin ciudat numele unor Carra,Ungaretti, Ardengo Sofici“. Ceva mai jos este prezentată neutral, „obiectiv”lucrarea Histoire de Mussolini de Louis Roya (Kra, editeur). Refuzând ideeaunei „baze naţionale” autentice a mişcării, autorul notei – o parafrază subtilăa cărţii - personalizează fascismul, văzând în el un instrument de ascensiuneal charismaticului dictator italian: „Fascismul? o mişcare a Italiei întregi cătreordine? Fascismul, o legătură naţională? Nu. Fascismul este instrumentul personalde luptă al omului care a pronat regicidul, care a stigmatizat parlamentul,briganzii finanţei, armata, imperialismul, clerul, dumnezeul, religia Mussolini“.Personalizarea fascismului implică... depolitizarea ăratul Mussolini – cel carea creiat acest spirit mussolinian – era ignorat fiind prea ascuns îndărătulaparenţelor înşelătoare ale politicei”) având drept corelativ estetizarea „aurei”personajului: „Nimic nu e mai romanesque şi mai tragic ca evoluţia acestuibărbat cu privire de hipnotizator, a acestui institutor, zidar, ziarist devenitdictator al poporului celui mai capricios şi mai pasionat“. În epilogul la Operade artă în epoca reproducerii mecanice Walter Benjamin va teoretiza, cureferire expresă la Marinetti, estetizarea politicului ca „rezultat logic” al fascismului:„Fiat ars – pereat mundus este cuvântul de ordine al fascismuluicare, după cum admite şi Marinetti, aşteaptă ca războiul să ofere satisfacţieartistică unei percepţii senzoriale care a fost modificată de tehnică. În modevident, l‘art pour l‘art a ajuns astfelApropiindu-se tot mai mult de sovietism, „uniştii” îmbrăţişează – ce-i drept,timid – teza determinării social-politice a artei. Respingerea futurismului italiande către foştii săi adepţi (Roll, Mihail Cosma ş.a.) echivalează unei respin-106