Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

o imagine cuprinzătoare a contribuţiei de excepţie a marelui învăţat român(originar din Basarabia!) la studiul limbii române.În scurtul Cuvânt introductiv, mai exact în partea referitoare la „Manuscriselecoşeriene” (p.6-7), Nicolae Saramandu ne informează că, făcând partedin grupul de cercetători constituit în Germania, la Tübingen, unde EugeniuCoşeriu a fost profesor în deceniile din urmă, grup care urma să se ocupe depublicarea manuscriselor ilustrului învăţat, a primit sarcina de a edita textelereferitoare la limba română. Cercetându-le, Nicolae Saramandu a constatatcă, în cazul multor manuscrise, a fost vorba doar de simple însemnări, demenţionarea unor cuvinte, construcţii, forme gramaticale etc., rămase adeseaneinterpretate. A trebuit, în consecinţă, să-l contacteze pe Eugeniu Coşeriuşi să-i solicite să comenteze respectivele fapte de limbă. Explicaţiile, date deautor în germană, au fost înregistrate pe bandă de magnetofon (şase ore detext vorbit!), traduse în română şi introduse în volum, între paranteze drepte,alături de însemnările din manuscrise. Aşa se face că prima secţiune a cărţiide faţă, completată cu facsimilele din final, se impune cititorului prin autenticitateaei totală, excepţională pentru o lucrare ştiinţifică.Ex Ponto nr.3, 20061. Dar despre ce este vorba, de fapt, în prima secţiune a volumului intitulatăLimba română (texte manuscrise)? Grupate tematic în „Probleme generale”(p. 11-16), „Fonetică” (p. 17-18), „Morfosintaxă” (p.19-29), „Lexic” (p. 30-44),faptele semnalate şi comentate de Eugeniu Coşeriu evidenţiază specificullimbii române în mişcare (a se înţelege în actualizare), pe nivelele menţionateîn subtitluri şi în comparaţie cu celelalte limbi romanice, dar şi cu limbilevecine din arealul balcanic. Interesul său se îndreaptă către fapte de limbăimediate, în special către aspecte noi, care nu sunt observate de lingviştii deazi, preocupaţi, mai degrabă, să aplice la limba română teoriile care au fostsau care sunt la modă din lingvistica mondială, precum structuralismul, generativismul,teoria actelor de limbaj etc., unde - spune Eugeniu Coşeriu – „fievorba între noi asta, se bate apa în piuă” (p.11). „Eu nu spun să nu se facă -spune mai departe marele învăţat. Să se facă, dar să se facă şi tot restul. (...)Dacă ar putea întruni şi teoria, şi cunoaşterea istoriei, şi curiozitatea pentrufaptul concret, asta ar fi bine, dar asta e mai rar” (loc. cit.). Concluzia amarăa lui Eugeniu Coşeriu este că „mulţi lingvişti români nu ştiu româneşte. Eiîntrebuinţează limba română ca un fel de instrument, însă nu cunosc limbaromână. De exemplu, nu poţi să faci lingvistică românească de nici un fel fărăsă te gândeşti dacă şi în aromână e la fel, dacă şi în istroromână e la fel”(p.12). Iar dacă un fapt de limbă nu există în dialectele sud-dunărene trebuiedescoperită semnificaţia absenţei respective.În privinţa dialectelor româneşti, concepţia lui Eugeniu Coşeriu exprimatăaici sub titlul „Probleme generale” este tranşantă: Ion Coteanu greşeşte cândspune că, datorită lipsei de comunitate dintre dialectele limbii române de lanordul şi de la sudul Dunării, acestea ar fi limbi diferite. Dimpotrivă, dacoromâna,aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provindintr-o limbă comună, spre deosebire de italiană, de exemplu, în care siciliana,toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, aşadar,de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii italiene.Or baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, ciromâna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coşeriuîntr-o altă lucrare 2 . „Elementele comune sunt necrezut de numeroase, maiales în semantică, peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt192