Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Conceptul de text matricial (aplicabil în Floare albastră) şi discutarea relaţieiexistente între marile personalităţi creatoare şi curentele literare (respectivromantismul eminescian) vin să potenţeze ideea că opera eminesciană poatefi re-dimensionată în sensul relevării ipostazei sale fractale.Principiul non-liniarităţii este analizabil, la nivelul imaginarului eminescian,prin prisma fragmentarismului, a intertextualităţii generice şi a interferenţelorexistente în discursul eseistic. Marile sinteze eminesciene (lirică - Mementomori, epică - Aur, mărire şi amor, dramatică - Dodecameronul) ilustrează înstructura lor de adâncime aceeaşi poetică a fragmentului, de esenţă fractală.Finalitatea fragmentarismului intern constă însă în crearea unei sintezeunitare, arheice, specifice unităţii de tip fractal. Intertextualitatea genericăpoate fi discutată bidimensional, ca intertextualitate externă, ce are în vedereraportul operei eminesciene cu scriitorii literaturii române (preeminescieni,afini, epigoni şi moderni) şi ca intertextualitate internă ce vizează potenţareaconexiunilor existente între creaţia eminesciană lirică, epică, dramatică şipublicistică. Discursul eseistic (Archaeus) poate fi şi el rediscutat fractal caspaţiu al interferenţelor fragmentare, susţinându-se afirmaţia lui Mallarméconform căreia „fragmentele sunt semnele nupţiale ale ideii”.Principiul omoteliei interne implică o structurare autosimilară a operei încare partea devine imaginea redusă a întregului. Astfel, universul real sau,prin extensie, cel literar, nu mai sunt uniforme şi izotope, ci fragmentare şipolimorfe. Sunt re-interpretabile în acest sens variantele Luceafărului (genezasa interioară), valenţele ontologiei arheice eminesciene, fragmentarea treimicădin Sărmanul Dionis pe modelul „tremelor virtuale” al lui Mandelbrot şi, nu înultimul rând, formele eminescianismului.Dimensiunea fractală a modelului Mandelbrot capătă relevanţă în operaliterară prin izomorfismul cosmos - cosmoid, prin considerarea naratoruluişi a personajului drept măşti ale eului fractal ce se auto-construieşte într-operpetuă implozie şi prin analiza dimensiunii interioare a timpului şi spaţiului,negându-se astfel cantitativul crono - spaţial.Nu în ultimul rând, interpretarea fractală ridică problema inadecvării raportuluiobservat - observator încât forma, o categorie fundamental calitativă,nu mai este funcţie a subiectului observator care îşi conştientizează propriilelimite în cunoaştere. În mod asemănător, eul eminescian, cufundându-se într-odocta ignorantia apofatică, devine un eu fractal care parcurge spaţiile calitativesub forţa modelatoare a capacităţii contemplative. Dimensiunea apofatică acreaţiei eminesciene semnalată de critică (Ioana M.Petrescu, Rosa del Conte,Ion Negoiţescu, Mihai Cimpoi) vine să susţină poetica fractală, ambelevalorizând eliberarea de categorial, invariabil, static şi singular, în favoareadinamicii interioare, a complexităţii şi variabilului.1Am publicat o carte (în colaborare) care se numeşte Fractologia (prolegomene la o posibilãviziune fractalã asupra literaturii), Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 2004. Am considerat-o deimediat interes din mai multe puncte de vedere ce vor fi numite, succinct, mai jos.2Alain Boutot, Inventarea formelor. Revoluţia morfologicã, traducere de Florin Munteanu,Ed.Nemira, Bucureşti, 1997, p.26.3Vezi cartea noastrã, Cumpãnirea întru Archaeus, Ed.Porto-Franco, Galaţi, 2000.4Ion Manolescu, Videologia. O teorie tehno-culturalã a imaginii globale, Ed.Polirom, Iaşi, 2002, pp.57-58.5Ibidem, p.606John Briggs, Fractals. The Patterns of Chaos, New York, London, Toronto: Simon & Schuster,1992, p.11.Ex Ponto nr.3, 200691