Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006112Ion Vinea transcrie romanesc un astfel de episod în Lunatecii 9 în capitolul13 , „Praznicul calicilor”, dedicat în exclusivitate lui Alexandru Bogdan-Piteşticare apare în persoana boierului Adam Gună. Discuţia telefonică cu Popa-iapă,poreclă sub care se ascunde un răspopit, face parte din merdivaudage-ul dereflex estetic pe care o sensibilitate decadentă îl cultivă alături de imaginilescabros-repulsive, de o mare plasticitate, aşa cum le întâlnim la Tudor Argheziîn prima parte a romanului său, Cimitirul Buna-Vestire. Din păcate, din consideraţiicare se înscriu în sfera pudorii, autorul care face un imprudent pasînainte, identificându-se cu alter-ego-ul său în ordinea ficţiunii, Lucu Silion,eufemizează prin eliziune limbajul colorat al boierului Gună. Duelul verbal areloc între doi adversari care cunosc regula jocului, duel care reclamă ingeniozitateaşi plasticitatea invectivei adusă astfel la condiţia artei.De la capătul celălalt al firului, o voce spartă dădea replici viguroase şitriviale, care-i aţâţau verva lui Adam, îl însufleţeau până la bucurie, îi inspirauriposte ingenioase, inedite, ce culminau în simple înjurături şi huiduieli prelungite,ca talazurile ce se sparg şi se aştern pe stânci. Adversarii cătau, care decare, să închidă telefonul înaintea celuilalt, dar numai pe câte o expresie maifericită sau pe câte un urlet emis mai cu dibăcie. 10Portretul lui Camil Ressu este elocvent pentru moşierul-dandy cu ţăcăliasfidătoare şi cravaşa cu conotaţii falice, la care naratorul face, de altfel, maliţiosaluzie. Cravaşa are un rol deictic, în intepretarea pe care acest narator o dătabloului; ea ilustrează orgoliul seniorial, de propietar al lui Bogdan-Piteşti.Acesta afişează o suveranitate mai degrabă sfidătoare, la capătul nu al unuibaston de mareşal, ci a unei subţiri şi şfichiuitoare cravaşe. Dacă tabloulindică plenitudinea celui care se restaurează în universul posesiei, completechipat seniorial, şi afectat cu maliţie, în condiţia asumată, în schimb imagineadecăzută a lui Bogdan-Piteşti oferă, printr-un contrast scenarizat în cheia unuiOscar Wilde din Portretul lui Dorian Gray, o adevărată imagine a decadenţei.Seniorul vesel şi cu aspect deghizat de general în civil zace descompus faţăcu tabloul unei perfecţiuni atinse doar în dimensiunea eternă a artei.Îi privi portretul agăţat de perete. Era în ţinută de mare moşier. Toată verdeaţamoşiei, colinele, şoseaua (care părea o trenă de mireasă) bisericuţa,căsuţele ţăranilor, se adunaseră sub cravaşa lui Alexandru Lăpuşneanu înălţatăîn văzduh, ca un şarpe negru. Era acolo un bărbat de 40 de ani: un fel de generalîn civil, chipeş, încrezut, plin de voie bună. Aici în sufragerie, zăcea aproapepe scaun, cel din portret: îngrăşat, cu cărnurile roşii-vinete cu barbişonul galben-înălbit,cu chelia întinsă până în creştet. (...) Alexandru Lăpuşneanu îşisupravieţuia. La cincizeci de ani, carnea i se descompusese. Nopţile de orgii,beţiile, apăreau în vineţeala pielei, în oboseala mare care îl copleşia. 11Abia legenda redă un portret villonesc, uşor bombastic, dar potrivit cuartificiile unui statut seniorial, revendicat estetic printr-un exerciţiu constant,minuţios şi rafinat al frivolităţii. Faţă cu legenda, cu tabloul legendar, omulrelevă doar un stadiu înaintat al degradării.Venise să cunoască pe cel mai ilustru chefliu dela începutul secolului alXX-lea, pe bătrânul puternic, care dându-se drept conte şi marchiz, a ameţitfemei, a schimbat hoteluri şi apartamente a avut caretă şi casă dechisă, moşii,